CLAUDIA F. BADEA

       Am ajuns la vârsta aia la care am în jurul meu fie oameni care sunt deja căsătoriți și au un copil, fie oameni care caută cu disperare să se căsătorească și să facă un copil. Și uite-mă pe mine, la mijloc, încercând să mă feresc de disperarea unora de a mă vedea măritată și cu copil. Pe de altă parte, cu expresivitatea-mi caracteristică, mă holbez nedumerită la oameni și încerc să le deslușesc disperarea de a se înmulți și de a-și face cuib. Și în timp ce le ascult discursurile despre cum trăiesc eu degeaba așa cu toate organele interne la locul lor și cu hormonii nedați de pereți și despre cum scopul firesc și logic al existenței e să-ți faci un bârlog și să-l umpli de pui, îmi vine în minte întrebarea: care mai e diferența între noi și animale? Că și alea își fac un cuib, se înmulțesc și la bătrânețe așteaptă să moară.

       Cu unii tare a mai făcut Dumnezeu risipă de rațiune…

       Să luăm lucrurile pas cu pas pentru cei care sunt în prag de atac cerebral pentru că i-am făcut animale.

       Ce fac animalele? Păi, se nasc, supraviețuiesc, își găsesc un partener, fac pui cu nemiluita, fac un cuib și mor într-un firesc final.

       Și-atunci când un om îți spune că scopul lui în viață este să aibă o casă și un copil, că cea mai mare realizare din viața lui e un copil și că nu vede rostul vieții fără un copil, mă întreb: de ce mai era nevoie de rațiune? Și animalele vor același lucru. Și pentru ele acesta este normalul, cursul firesc al vieții. Și-atunci ce mai faci cu rațiunea? La ce mai e ea bună? Ce scop mai are într-o minte care nu poate depăși nevoile de bază?

       Nu mă înțelegeți greșit! N-am nimic cu oamenii care gândesc așa, ori care au copii. Fix de grija asta nu mai dormeam eu acum, la 3 dimineața. Nu copiii sunt problema, deși e și aici de discutat mult. Problema e cu risipa de rațiune și, de fapt, cu irosirea de viață.

       E ușor să faci un copil și să-l crești, mai ales dacă n-ai prea multe așteptări de la viață, dar e mult mai greu să clădești o carieră sau să-ți atingi niște visuri. Poate de asta aleg unii să se ghideze după instinctul de animal. E mai simplu, mai comod, mai lipsit de efort să dai frâu liber instinctelor de animal decât să muncești pentru a-ți crea scopuri care să te definească.

       Dacă pui cariera pe primul loc ești egoist. Dar dacă faci un copil doar ca să ții un om lângă tine nu ești? Nu e firesc să nu-mi doresc să leg alți oameni de mine și nici pe mine de ei, dar e firesc să transform oameni în scopul vieții mele și să mă agăț disperată de existența lor? Ar trebui să mă tem de singurătate, dar de responsabilitate nu?

       Partea și mai tristă e că animalele care se înmulțesc dau naștere altor animale cărora nu știu să le dezvolte mai mult decât instinctele de bază. Și uite așa, generație după generație, ne transformăm într-o specie egoistă, cu tot mai puțină rațiune și tot mai multă nevoie de sens fals.

Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l!

       Pentru că vreau să-mi păstrez liniștea și pentru că nu cred că mai are rost să mă agit pe tema asta, n-am să vorbesc de corupția din România. Am să vă spun doar că e greșit să arunci vina doar pe guvernanți. Într-o țară cu jumătate dintre adulți analfabeți funcționali vreți să ne conducă Noica și Steinhardt? Atât putem ca nație!

       Astăzi vreau să vorbesc însă despre altceva.

       Cei care mă cunosc de multă vreme știu că am o putere de empatie care depășește de multe ori limitele normale și chiar pe cele sănătoase. Preiau energia din jur și pot la fel de ușor să umplu o cameră de zâmbete, dar și de fețe încruntate. Când mi-am ales meseria asta, de jurnalist, știam că eu voi fi zidul de care se vor lovi informațiile reale și datoria mea va fi să le filtrez pentru cititori. Iubesc meseria asta din tot sufletul și, deși uneori mă scot din minți cei care-mi spun că pe vremea lor era nu știu cum și că ce fac eu azi nu e jurnalismul fastuos făcut de ei, continui să iubesc meseria asta la fel ca în prima zi în care am intrat pe poarta facultății.

       Acum aproape 8 ani, când zeci de suflete ardeau de vii în iadul de la Colectiv, eram încă studentă. Am luat contact doar cu imaginile din presa de atunci. Între timp, am văzut și aflat multe. Am cunoscut chiar unul dintre supraviețuitorii iadului, un om de la care am învățat multe și lângă care nu pot să nu zâmbesc. Poate într-o zi, în stilul meu, am să vă spun povestea lui. Acum sunt jurnalist și-am primit primul comunicat care anunța „O stație GPL din comuna Crevedia a explodat”. N-a fost nevoie ca eu și redactorul-șef să fim la același birou ca să înțelegem ce urma. Au venit comunicate după comunicate, mesaje, surse, imagini. Am filtrat materiale, am blurat fotografii și-am verificat informații. Am transmis ce era sigur și corect. Tresăream la fiecare mesaj primit pentru că o a treia cisternă, încărcată cu GPL, risca să explodeze, iar Arafat deja spunea că n-avem locuri suficiente pentru arși. Nu ne-am liniștit decât atunci când un comunicat al celor de la ISU ne anunța că focul fusese izolat și era o chestiune de timp până ce ar fi fost stins. În tot acest timp, primeam fotografii și video-uri de acolo, multe care nu aveau ce să caute pe social-media.

       Când a două cisternă a explodat, zeci de pompieri de toate vârstele erau acolo, încercând din răsputeri să o răcească pentru a evita dezastrul, așa că suflul exploziei i-a aruncat la pământ și i-a ars pe mulți dintre ei. Oamenii nu știu, dar noi știm multe dintre discuțiile lor de acolo și felul în care se salvau unii pe ceilalți. Nu despre asta e vorba. Din seara aia și până astăzi am un nod în gât, un gol în stomac și mă tot întreb: cum e să pleci de acasă neștiind dacă azi o să arzi de viu, o să ajungi sub dărâmăturile unei case sau luat de curenții unui râu? Ce e în sufletul unui om care se aruncă în foc ca să salveze viața unui necunoscut? Și ce-a fost în sufletul pompierilor care știau că nu mai pot face nimic pentru colegii lor surprinși de deflagrație? Îmi răsună continuu în minte „Băăă, băieții noști, bă, toți ai noști sunt acolo!” Băieții noștri, ai tuturor, erau acolo…

       Nu e prima dată când o spun și nu va fi nici ultima: pompierii sunt SUPEREROI! Da, și medicii sau minerii fac munci extrem de grele, dar doar imaginați-vă un cadet de 19-20 de ani sau un pompier de 50 de ani care pune pe el un echipament greu, o cască roșie, o mască de gaz și intră în foc pentru a scoate afară pe cineva, neținând cont de vârstă, meserie, avere sau religie. Cum e să vezi zilnic oameni care mor, care ard, care sfârșesc îngropați de vii ori printre fiarele unei mașini? Câtă putere au oamenii ăștia? Cum să rămâi cu mintea întreagă când vezi astfel de imagini zi de zi?

       Ar trebui să fim recunoscători pentru fiecare misiune din care un pompier se întoarce teafăr acasă. Ar trebui să scriem benzi desenate despre ei și să le spunem copiilor povești la culcare despre eroi cu cască roșie care salvează lumea. Știu că n-o fac pentru aplauze și urale, dar de fiecare dată când vedeți un pompier, faceți-i viața mai ușoară și, pentru numele lui Dumnezeu, faceți loc mașinilor de pompieri în trafic. Ei nu pleacă la plimbare cu autospecialele.

       Iar astăzi, dacă ai posibilitate, pentru tot binele pe care acești oameni îl fac zi de zi, deși nu sunt deloc plătiți așa cum ar merita, oferă-le și tu 30 de minute din timpul tău și jumătate de litru de sânge. Eroii au nevoie azi să fie salvați. 39 de supereroi au nevoie să le fim superputere. Ca ei să ne fie mai departe îngeri păzitori, tot ce trebuie voi să faceți e doar să ieșiți câteva minute din casă, să mergeți la cel mai apropiat centru de transfuzie și cu puțină răbdare sângele vostru poate salva mai multe vieți. Nu o să doară, cel puțin nici pe departe cum dor arsurile lor.

       M-am mutat de curând într-un oraș mai mic pentru că mă simțeam sufocată de atâția oameni. Nu era prea mare nici orașul în care stăteam înainte, dar, pe măsură ce înaintez în vârstă, vreau să văd cât mai puține fețe la plimbarea de dimineață. Am închiriat un apartament la cel de-al treilea etaj al unui bloc destul de mic care are o cafenea fix la parter. Am vândut casa în care stăteam și-am pus de-o parte niște bani pentru a-mi plăti tipărirea primului roman. Lucrez la el de ceva vreme și asta pentru că îmi doresc să fie o carte demnă de ținut minte. Nu vreau să scriu doar de dragul de a acoperi pagini și de a-mi pune numele pe o copertă colorată. M-am mutat aici și pentru că speram să fiu mai concentrată pe munca mea de posibil viitor autor celebru.

       După vreo săptămână în care am fost complet antisocială cu vecinii și-am ieșit din casă doar cât să-mi cumpăr apă și mâncare, am decis că e cazul să fac totuși ceva mai interesant așa că mi-am luat laptopul, agenda roz și stiloul și am coborât la cafeneaua de la parter. Când am deschis ușa, un miros puternic de cafea proaspăt măcinată mi-a urat cel mai frumos Bun venit! în cartier. Cafeneaua avea peretele din stradă de sticlă, ceilalți fiind de cărămidă. Am observat imediat câteva tablouri cu imagini vechi ale metropolelor din întreaga lume. Nu era un loc extrem de spațios, așa că nu păreau să fie mai mult de 5-6 mese destul de mici, rotunde, din lemn masiv și care se sprijineau pe un singur picior. La fiecare masă erau câte 2 sau 3 fotolii mici, toate de culoarea lemnului de cireș. Pe jos era o mochetă neagră, impecabilă, care se asigura ca niciun toc nu va tulbura liniștea iubitorilor de cafea.

       Mi-am ales o masă lângă geam ca să pot privi strada pentru inspirație. După ce mi-am pus lucrurile pe masă m-am îndreptat spre barul mic, înghesuit într-un colț, pentru a-mi comanda o cafea. La acea oră eram singură în cafenea așa că barmanul s-a oferit să-mi aducă el cafeaua la masă. M-am întors la locul meu, mi-am deschis laptopul și am început să scriu de parcă cineva îmi ghida mâinile. Am scris deja 150 de pagini din romanul cu care sper să dau lovitura și nici n-am ajunsă încă la partea distractivă a poveștii. Am muncit mult la ideea asta și sunt foarte hotărâtă să iasă o carte demnă de vitrina de onoare a librăriilor. Dar, și dacă nu va fi așa, am să scriu romane până ce-am să fac inimile oamenilor să bată în ritmul dictat de mine.

       În timp ce scriam povestea tulburătoare a lui Abel, personajul meu, am auzit o voce groasă care i s-a adresat familiar barmanului. Mi-am văzut de podul meu, însă într-o clipă am constata că mă holbam la bărbatul misterios din spatele laptopului. Acum sunt convinsă că nu eram deloc așa subtilă cum credeam eu. Fix la masa din fața mea se așezase un bărbat pe la vreo 40 de ani, șaten, care părea să aibă aproape doi metrii și care era impecabil îmbrăcat. Avea un costum gri, pantofi din piele, un ceas scump, iar pe scaunul de lângă el erau așezate tacticos o servietă și o pălărie neagră. Am încercat să-mi văd de treaba mea, însă parcă nu mă puteam abține să nu-l privesc cum bea atent din cafea pentru a nu-și păta costumul.

       După ce și-a îndulcit cafeaua, s-a întins spre servieta din piele neagră și-a scos din ea o carte. Avea o copertă gri, complet goală, doar cu un titlu de culoare neagră pe care însă nu l-am putut descifra. Oare ce era în cartea aceea mare și banală? Am continuat să mă holbez la el pentru că ideile mele despre trăirile lui Abel dispăruseră complet. Era hipnotizat de carte. Nici nu cred că observase că mă uitam la el ca o nebună. Cineva bătuse în geam să îl salute, dar l-a ignorat complet, pe barman parcă nici nu l-a auzit când l-a întrebat ceva. De fapt, nici eu nu auzisem prea bine ce întrebase tânărul acela. Își îndepărta ochii de la carte doar cât să se asigure că nicio picătură de cafea nu-i strică hainele scumpe.

       Când telefonul lui a început să sune, am tresărit și m-am ascuns complet în spatele laptopului prefăcându-mă că lucrez. Cu o vocea grasă, profundă și serioasă a spus doar Ajung în 5 minute. Apoi am auzit cum se ridică și cum pune câteva monede pe masă. Când am ridicat privirea ca să mă asigur că a plecat, căci mocheta mă împiedica să-i urmăresc pașii spre ieșire, am observat că plecase, dar cartea lui prețioasă era încă pe masă. Cum să o uite după ce fusese atât de absorbit de ea? M-am ridicat să văd totuși și eu titlul misterioasei cărți și aproape că inima mea s-a oprit atunci când am văzut că pe coperta groasă, goală și gri a cărții, scria doar atât: PODUL. Cum e posibil?