Bărbatul cu pălărie neagră

       M-am mutat de curând într-un oraș mai mic pentru că mă simțeam sufocată de atâția oameni. Nu era prea mare nici orașul în care stăteam înainte, dar, pe măsură ce înaintez în vârstă, vreau să văd cât mai puține fețe la plimbarea de dimineață. Am închiriat un apartament la cel de-al treilea etaj al unui bloc destul de mic care are o cafenea fix la parter. Am vândut casa în care stăteam și-am pus de-o parte niște bani pentru a-mi plăti tipărirea primului roman. Lucrez la el de ceva vreme și asta pentru că îmi doresc să fie o carte demnă de ținut minte. Nu vreau să scriu doar de dragul de a acoperi pagini și de a-mi pune numele pe o copertă colorată. M-am mutat aici și pentru că speram să fiu mai concentrată pe munca mea de posibil viitor autor celebru.

       După vreo săptămână în care am fost complet antisocială cu vecinii și-am ieșit din casă doar cât să-mi cumpăr apă și mâncare, am decis că e cazul să fac totuși ceva mai interesant așa că mi-am luat laptopul, agenda roz și stiloul și am coborât la cafeneaua de la parter. Când am deschis ușa, un miros puternic de cafea proaspăt măcinată mi-a urat cel mai frumos Bun venit! în cartier. Cafeneaua avea peretele din stradă de sticlă, ceilalți fiind de cărămidă. Am observat imediat câteva tablouri cu imagini vechi ale metropolelor din întreaga lume. Nu era un loc extrem de spațios, așa că nu păreau să fie mai mult de 5-6 mese destul de mici, rotunde, din lemn masiv și care se sprijineau pe un singur picior. La fiecare masă erau câte 2 sau 3 fotolii mici, toate de culoarea lemnului de cireș. Pe jos era o mochetă neagră, impecabilă, care se asigura ca niciun toc nu va tulbura liniștea iubitorilor de cafea.

       Mi-am ales o masă lângă geam ca să pot privi strada pentru inspirație. După ce mi-am pus lucrurile pe masă m-am îndreptat spre barul mic, înghesuit într-un colț, pentru a-mi comanda o cafea. La acea oră eram singură în cafenea așa că barmanul s-a oferit să-mi aducă el cafeaua la masă. M-am întors la locul meu, mi-am deschis laptopul și am început să scriu de parcă cineva îmi ghida mâinile. Am scris deja 150 de pagini din romanul cu care sper să dau lovitura și nici n-am ajunsă încă la partea distractivă a poveștii. Am muncit mult la ideea asta și sunt foarte hotărâtă să iasă o carte demnă de vitrina de onoare a librăriilor. Dar, și dacă nu va fi așa, am să scriu romane până ce-am să fac inimile oamenilor să bată în ritmul dictat de mine.

       În timp ce scriam povestea tulburătoare a lui Abel, personajul meu, am auzit o voce groasă care i s-a adresat familiar barmanului. Mi-am văzut de podul meu, însă într-o clipă am constata că mă holbam la bărbatul misterios din spatele laptopului. Acum sunt convinsă că nu eram deloc așa subtilă cum credeam eu. Fix la masa din fața mea se așezase un bărbat pe la vreo 40 de ani, șaten, care părea să aibă aproape doi metrii și care era impecabil îmbrăcat. Avea un costum gri, pantofi din piele, un ceas scump, iar pe scaunul de lângă el erau așezate tacticos o servietă și o pălărie neagră. Am încercat să-mi văd de treaba mea, însă parcă nu mă puteam abține să nu-l privesc cum bea atent din cafea pentru a nu-și păta costumul.

       După ce și-a îndulcit cafeaua, s-a întins spre servieta din piele neagră și-a scos din ea o carte. Avea o copertă gri, complet goală, doar cu un titlu de culoare neagră pe care însă nu l-am putut descifra. Oare ce era în cartea aceea mare și banală? Am continuat să mă holbez la el pentru că ideile mele despre trăirile lui Abel dispăruseră complet. Era hipnotizat de carte. Nici nu cred că observase că mă uitam la el ca o nebună. Cineva bătuse în geam să îl salute, dar l-a ignorat complet, pe barman parcă nici nu l-a auzit când l-a întrebat ceva. De fapt, nici eu nu auzisem prea bine ce întrebase tânărul acela. Își îndepărta ochii de la carte doar cât să se asigure că nicio picătură de cafea nu-i strică hainele scumpe.

       Când telefonul lui a început să sune, am tresărit și m-am ascuns complet în spatele laptopului prefăcându-mă că lucrez. Cu o vocea grasă, profundă și serioasă a spus doar Ajung în 5 minute. Apoi am auzit cum se ridică și cum pune câteva monede pe masă. Când am ridicat privirea ca să mă asigur că a plecat, căci mocheta mă împiedica să-i urmăresc pașii spre ieșire, am observat că plecase, dar cartea lui prețioasă era încă pe masă. Cum să o uite după ce fusese atât de absorbit de ea? M-am ridicat să văd totuși și eu titlul misterioasei cărți și aproape că inima mea s-a oprit atunci când am văzut că pe coperta groasă, goală și gri a cărții, scria doar atât: PODUL. Cum e posibil?

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *