Categorie: My way

Poate că Nietzsche avea dreptate. Poate că-n nerozia noastră l-am ucis pe Dumnezeu și-acum sperăm într-o nălucă. Poate că n-avem niciun sens și singurul lucru care ne mai ține în viață e doar un algoritm care funcționează încă doar din inerție. Sau poate Nietzsche era doar frustrat că Dumnezeul pe care-l slăvesc toți nu-i vindecă și lui durerile crunte.

Dar, până la urmă, ce știu eu? Eu sunt doar un copil care crede-n Sfinții Precreștini, care tânjește după utopia lui Platon și care crede mai mult în povești decât în oameni, iar Dumnezeu mi-a oferit cea mai frumoasă poveste în care să cred. Nu vă speriați! Nu voi vorbi despre cel pe care-l prezintă cărțile de religie, ci despre cel pe care l-a înspăimântat o iubire. O să-ți spun povestea care mi-a răspuns la multe întrebări. Iar dacă vrei să mă cerți, află întâi cum s-a născut imagina lui Iisus, cel din icoanele prezente astăzi peste tot.

Se zice că Dumnezeu a creat lumea, iar mai apoi Împărăția sa împreună cu Arhanghelii și cetele de îngeri. Într-o zi, pe când Dumnezeu le împărtășea Arhanghelilor intenția lui de a ne crea pe noi, o încununare a creației sale, unul dintre ei n-a fost de acord. După ce Dumnezeu i-a creat, egali, pe Adam și Lilith, Lucifer a venit la el și i-a mărturisit că el vede răul și nerozia din aceste ființe și că ele se vor răzvrăti într-o zi și nu vor aprecia nimic din toate cele ce-au primit. Tatăl nu și-a crezut fiul, l-a numit mândru și l-a acuzat că era gelos pe creația lui și pe faptul că își împărțea acum iubirea între ei și oameni. Tare multă apăsare-a mai fost în Ceruri în acele zile.

         Văzând că Lucifer nu renunță și pentru că-l iubea nespus, Dumnezeu i-a dat lui Lucifer o lume doar a lui. I-a dat puterea de a vedea răul în oameni și i-a spus că dacă un om va fi necuviincios să-l judece și să-l pedepsească după judecata lui. Lucifer s-a simțit alungat, neiubit și nedreptățit în fața fraților săi. Durerea l-a făcut ca, nici până-n zilele noastre, să nu se oprească din a-l convinge pe Dumnezeu de răutatea din noi. Răutatea de a-i ispiti pe oameni, de a-i împinge spre rău nu este altceva decât durerea unui copil care s-a simțit neiubit de propriul tată. El n-a-nțeles nici azi ce cadou minunat i-a făcut Dumnezeu.

         Aruncând o privire în jurul său, Dumnezeu l-a zărit pe  Adam, dar nu și pe Lilith. Cu o privire mai atentă, o zări pe Lilith privindu-l pe Lucifer cu o dragoste-n ochi pe care n-o văzuse niciodată atunci când ea se uita la Adam. Dumnezeu s-a mâniat atunci crezând că vina este a lui Lucifer și-ntr-o clipită a transformat-o pe Lilith în uitare. Lucifer a fost atunci și mai rănit, iar de aceea Lucifer ne-a blestemat să simțim la fel de multă durere ca și el când dragostea noastră nu ne împlinește, iar singurătatea să ne fie Iad, așa cum a devenit și pentru el.

         Atunci Dumnezeu i-a creat-o lui Adam pe Eva. Și-a creat-o din coasta lui pentru a-i fi supusă și loială. Și-a mai făcut Dumnezeu ceva. A făcut ingerii săi de nevăzut pentru oameni ca niciun om să nu se mai poată îndrăgosti de un înger.

         Durerea l-a făcut pe Lucifer să aibă acum drept unic scop să-i demonstreze lui Dumnezeu că s-a-nșelat. S-a prefăcut în șarpe, căci știa că Eva nu-i va vedea chipul adevărat și-a mers la ea pentru a o ispiti. A făcut-o pe aceasta să muște din fructul interzis. Știți la ce ne mai referim noi ca drept „fruct interzis” și ce simbolizează șarpele pentru subconștient? Exact! Așa a apărut Cain!

         Când cerurile-au început să se zguduie, în nerozia ei, Eva și-a dat seama ce făcuse. Din spaimă s-a dus la Adam și l-a convins și pe el să muște din fructul interzis. Așa a apărut Abel! Când Dumnezeu a apărut în fața lor, Eva era prea speriată să mai poată spune ceva, iar Adam nu știa nimic. Dumnezeu s-a întristat și s-a mâniat ca niciodată. I-a izgonit pe oameni și le-a dat acestora conștiință să-și amintească de aceste lucruri și rușine ca Eva să simtă ce făcuse. Înainte de a se face și pe el și lumea lui imposibil de văzut pentru oameni, Dumnezeu a blestemat-o pe Eva să nască-n chinuri îngrozitoare păcatul pe care-l săvârșise, iar pe Adam să muncească din greu pentru că n-a văzut nimic din jurul lui.

         Dumnezeu a-nțeles atunci că Lucifer avusese dreptate. L-a lăsat pe el să-i judece pe cei ce cad în păcat, iar El a rămas ascuns pe vecie. Ne-a iubit, dar ne-a lăsat liberi să alegem dacă să-l urmăm sau nu.

         Pe pământ, Cain, născut din durere, răzbunare și pasiune și-a ucis fratele, pe Abel, cel născut din vinovăție, din regret și rușine. Crima lui Cain a fost cel mai puternic strigăt de durere al lui Lucifer.

         Astea sunt doar povești! Poate că Nietzsche avea totuși dreptate… Dar eu nu știu nimic. Eu simt!

Teama se instalează din ce în ce mai ușor la mase. Oamenii se tem de ei înșiși, se tem să iubească, să vorbească, sa simtă și uneori se tem și de propria lor viață. Dacă ei se tem de asemenea lucruri, ce să mai vorbim despre lucrurile care chiar presupun măcar reținere, dacă nu teamă. Azi vreau să fiu sinceră cu mine. Nu îmi e teamă de mine și tocmai de aceea îmi asum și cine sunt. Mulți mă știu cu un bagaj de calități nu tocmai ușor de ignorat, însă eu când mă uit în oglindă nu văd doar asta. Ce mai vâd?

Văd un om care uneori poartă mai multe măști decât ar vrea. Uneori nici eu nu recunosc femeia din oglindă. Îmi pun măști când îmi e rușine de cine sunt. Și da, uneori îmi e rușine cu cine sunt. Îmi pun măști pentru că oamenii s-au oișnuit cu zâmbetul meu, iar lacrimile oricum nu le-ar înțelege, așa că le ascund sub o mască, lasându-le vizibile doar de puțini oameni. Uneori am nevoie de atenție și afecțiune și îmi iau masca de copil pentru că vulnerabilitatea unui copil atrage atenția afectivă pe care mi-o doresc. Port aceleași măști pe care le purtăm toți, însă eu am curajul de a recunoaște ce e și dincolo de ele

V[d un copil imatur care de foarte multe ori vorbește din ego sau din orgoliu, nu din inimă sau rațiune. Da, vorbesc mult. Uneori prea mult. Așa ajung să spun căcaturi pe care le regret imediat ce mi-au ieșit pe gură. Dacă aș putea schimba ceva la mine, ăsta ar fi primul lucru. Nu mă afectează în mod special partea în care spun lucruri care mă fac să par proastă. Ceea ce mă doare e că asta rănește mulți oameni la care țin. Știu că sunt așa și tocmai de aceea nu îmi permit să contrazic oamenii față de care mă simt vinovată. Mă străduiesc să tac mai mult și sper să schimb asta la mine.

Văd o copilă care are prea mult impresia că le știe pe toate. Nu-s deloc proastă raportat la unii, însă sunt mulți în fața cărora mă simt proastă. Uneori cred că știu lucruri pe care de fapt nu le știu. Uneori chiar dacă nu le știu îmi place să cred că le știu. Îmi place să învăț și subconștientul acceptă de fapt contrazicerile din care are de învățat. Însă există o chestie numită orgoliu care ne face viața mai urâtă multora dintre noi. Sunt leoaică și orgoliul acceptă cu greu uneori fie și cel mai mic reproș sau cea mai mică corectură. Însă știu sigur că subconștientul percepe, înțelege și apreciază. Și ăsta e un lucru pe care mă lupt să-l schimb la mine.

Văd o nebună prea agitată și prea panicată uneori. Da, de multe ori mă enervează cele mai mici rahaturi. Și ridic tonul și mă agit și îmi trece la fel de repede cum a venit. Mi s-a spus că-s tare amuzantă când mă agit așa și cred că asta nu aș schimba în mod special la mine. Se pare că e mai ușor de digerat.

 

Așa sunt eu. Sunt în multe feluri, însă în ciuda a tot iubesc din suflet tot pentru că merit să iubesc, iar lumea merită să fie iubită. Caut să ajut cât pot de mult și ador să pun un zâmbet pe chipul obosit al oamenilor. Am și părți bune, însă și rele pentru că sunt om și pe noi, oamenii, tocmai asta ne face perfecți. Suntem și răi și buni în același timp. Eu, pentru mine, m-am acceptat, însă nu accept răul pe care îl face partea mea negativă. Dar azi mă simt mai ușurată. Mă uit în oglindă și-mi dau seama că în ciuda felului în care sunt am mulți oameni care mă iubesc și cărora le sunt recunoscătoare.

Tu cum ești? Ai doar calități? Sau și tu ai părți rele care îi rănesc pe cei pe care-i iubești? Uită-te în oglindă și recunoaște-ți măcar ție ce fel de om ești, dacă lor n-ai curaj să le spui.

 

E ok! Mă poți judeca. O să respect asta! 🙂

 

Claudia F. Badea

 

Da, sunt artistă și trăiesc zilnic viețile a mii de oameni. Indiferent că-i cunosc sau nu, indiferent că ei chiar au trăit sau trăiesc ceva sau doar le atribui eu povești, cert e că pot fi fiecare om care trece pe lângă mine pe stradă, pot lua decizii în locul tău, îți pot împrumuta viața și să o trăiesc mai bine. Sunt artistă și pot să scot cele mai superbe flori din cel mai dezgustător noroi, pot lumina cele mai întunecate străzi, pot dărâma cele mai puternice bariere și pot îmbrățișa cele mai singuratice inimi. Pot să dau viață oricui, pot să creez lumi și zeități și pot să pavez drumuri cu emoții. Te pot face să simți ce-am simțit eu c-au simțit alții, te pot îngropa în agonie și te pot ridica în extaz.

În ciuda a câte pot face și a cât ador ceea ce fac e totuși ceva ce oamenii nu înțeleg despre artiști. Simțim lucrurile mult mai puternic și mai profund decât oricare dintre voi. Noi trebuie să simțim în așa fel încât să înțelegem fiecare moleculă a emoției și să vă facem și pe voi apoi să vă puneți în mișcare toate emoțiile. Trebuie să simțim pentru cel cu care empatizăm, pentru noi și pentru voi. Asta e cel mai epuizant efort al artistului pe care nimeni nu-l înțelege sau apreciază.

Îmi asum zilnic mii de vieți. Îmi asum bucuriile lor, tristețile, dezamăgirile, entuziasmul și orice alt sentiment sau acțiune. Empatizez până în punctul în care aproape îmi asum viața respectivului om și deja încep să iau decizii în locul lui. Și dacă nu am oameni în jur cu care să empatizez, nu-i nimic. Le dau eu naștere. Îi construiesc de la 0 și îmi asum viața lor. Despic viața mea în sunte de fragmente și gândesc teorii despre cum s-ar descurca un anumit caracter în aș asuma viața mea. Știu că toți oameni își fac în cap tot felul de filme, dar nu toți pot plânge sau să râdă haotic la un simplu flash. Și mai ales, puțini sunt capabili să îi facă și pe ceilalți să înțeleagă ce simt.

Nu te strădui să mă înțelegi. N-ai cum. Sunt prea multe persoane concomitent și în același timp nu sunt nimeni. Mereu voi fi copila fragilă și puternică, emotivă și fără sentimente, empatică și indiferentă, jucăușă și îmbufnată. Sunt artist și îmi asum identitatea mea de creator. Nici măcar nu știu dacă eu însămi sunt chiar eu sau tot un alt personaj. Tu știi cine sunt?