Pentru că vreau să-mi păstrez liniștea și pentru că nu cred că mai are rost să mă agit pe tema asta, n-am să vorbesc de corupția din România. Am să vă spun doar că e greșit să arunci vina doar pe guvernanți. Într-o țară cu jumătate dintre adulți analfabeți funcționali vreți să ne conducă Noica și Steinhardt? Atât putem ca nație!
Astăzi vreau să vorbesc însă despre altceva.
Cei care mă cunosc de multă vreme știu că am o putere de empatie care depășește de multe ori limitele normale și chiar pe cele sănătoase. Preiau energia din jur și pot la fel de ușor să umplu o cameră de zâmbete, dar și de fețe încruntate. Când mi-am ales meseria asta, de jurnalist, știam că eu voi fi zidul de care se vor lovi informațiile reale și datoria mea va fi să le filtrez pentru cititori. Iubesc meseria asta din tot sufletul și, deși uneori mă scot din minți cei care-mi spun că pe vremea lor era nu știu cum și că ce fac eu azi nu e jurnalismul fastuos făcut de ei, continui să iubesc meseria asta la fel ca în prima zi în care am intrat pe poarta facultății.
Acum aproape 8 ani, când zeci de suflete ardeau de vii în iadul de la Colectiv, eram încă studentă. Am luat contact doar cu imaginile din presa de atunci. Între timp, am văzut și aflat multe. Am cunoscut chiar unul dintre supraviețuitorii iadului, un om de la care am învățat multe și lângă care nu pot să nu zâmbesc. Poate într-o zi, în stilul meu, am să vă spun povestea lui. Acum sunt jurnalist și-am primit primul comunicat care anunța „O stație GPL din comuna Crevedia a explodat”. N-a fost nevoie ca eu și redactorul-șef să fim la același birou ca să înțelegem ce urma. Au venit comunicate după comunicate, mesaje, surse, imagini. Am filtrat materiale, am blurat fotografii și-am verificat informații. Am transmis ce era sigur și corect. Tresăream la fiecare mesaj primit pentru că o a treia cisternă, încărcată cu GPL, risca să explodeze, iar Arafat deja spunea că n-avem locuri suficiente pentru arși. Nu ne-am liniștit decât atunci când un comunicat al celor de la ISU ne anunța că focul fusese izolat și era o chestiune de timp până ce ar fi fost stins. În tot acest timp, primeam fotografii și video-uri de acolo, multe care nu aveau ce să caute pe social-media.
Când a două cisternă a explodat, zeci de pompieri de toate vârstele erau acolo, încercând din răsputeri să o răcească pentru a evita dezastrul, așa că suflul exploziei i-a aruncat la pământ și i-a ars pe mulți dintre ei. Oamenii nu știu, dar noi știm multe dintre discuțiile lor de acolo și felul în care se salvau unii pe ceilalți. Nu despre asta e vorba. Din seara aia și până astăzi am un nod în gât, un gol în stomac și mă tot întreb: cum e să pleci de acasă neștiind dacă azi o să arzi de viu, o să ajungi sub dărâmăturile unei case sau luat de curenții unui râu? Ce e în sufletul unui om care se aruncă în foc ca să salveze viața unui necunoscut? Și ce-a fost în sufletul pompierilor care știau că nu mai pot face nimic pentru colegii lor surprinși de deflagrație? Îmi răsună continuu în minte „Băăă, băieții noști, bă, toți ai noști sunt acolo!” Băieții noștri, ai tuturor, erau acolo…
Nu e prima dată când o spun și nu va fi nici ultima: pompierii sunt SUPEREROI! Da, și medicii sau minerii fac munci extrem de grele, dar doar imaginați-vă un cadet de 19-20 de ani sau un pompier de 50 de ani care pune pe el un echipament greu, o cască roșie, o mască de gaz și intră în foc pentru a scoate afară pe cineva, neținând cont de vârstă, meserie, avere sau religie. Cum e să vezi zilnic oameni care mor, care ard, care sfârșesc îngropați de vii ori printre fiarele unei mașini? Câtă putere au oamenii ăștia? Cum să rămâi cu mintea întreagă când vezi astfel de imagini zi de zi?
Ar trebui să fim recunoscători pentru fiecare misiune din care un pompier se întoarce teafăr acasă. Ar trebui să scriem benzi desenate despre ei și să le spunem copiilor povești la culcare despre eroi cu cască roșie care salvează lumea. Știu că n-o fac pentru aplauze și urale, dar de fiecare dată când vedeți un pompier, faceți-i viața mai ușoară și, pentru numele lui Dumnezeu, faceți loc mașinilor de pompieri în trafic. Ei nu pleacă la plimbare cu autospecialele.
Iar astăzi, dacă ai posibilitate, pentru tot binele pe care acești oameni îl fac zi de zi, deși nu sunt deloc plătiți așa cum ar merita, oferă-le și tu 30 de minute din timpul tău și jumătate de litru de sânge. Eroii au nevoie azi să fie salvați. 39 de supereroi au nevoie să le fim superputere. Ca ei să ne fie mai departe îngeri păzitori, tot ce trebuie voi să faceți e doar să ieșiți câteva minute din casă, să mergeți la cel mai apropiat centru de transfuzie și cu puțină răbdare sângele vostru poate salva mai multe vieți. Nu o să doară, cel puțin nici pe departe cum dor arsurile lor.
