Autor: claudiafbadea

Ploua îngrozitor de câteva zile. Totul era întunecat, apăsător și rece. Zgomotul ploii devenise aproape o tortură și pentru prima dată simțeam că ploaia vrea să mă țină captivă în colivia care fusese casa visurilor mele. Simțeam că universul se răzbună pe mine pentru că n-am trăit destul, dar încercam să fiu conștientă că lucrurile se întâmplă doar în mintea mea. Că cea mai grea temniță a omului e propria lui minte și că cele mai strașnice lanțuri sunt gândurile lui răstălmăcite și răzgândite.

Într-un moment de nebunie, de slăbiciune și de eliberare, într-un moment în care ceaiul nu mai încălzea niciun gând rece, iar vinul nu mai îneca nicio emoție, mi-am scos toate hainele și-am ieșit în ploaie. Primele câteva secunde au fost îngrozitoare. Picăturile mari, reci și iuți se loveau de pielea mea. Pentru o secundă corpul mi-a paralizat sub apa rece care mă udase complet și care se străduia să mă trezească și să mă copleșească. Apoi, am început să respir adânc, cu fața în sus și să-mi las corpul să încălzească ploaia ce-l acoperise. Stăteam singură, în mijlocul pustietății, complet goală și simțeam pământul cum își plânge durerile peste trupul meu obosit.

Am izbucnit în lacrimi de durere și-am plâns goală în ploaie pentru minute bune, apoi am râs cu toată inima pentru că am înțeles cât de puțini oameni au privilegiul de a se bucura de ploaie. Nu mai fusesem niciodată atât de vulnerabilă, atât de goală, atât de sinceră, atât de liberă. Mi-am dorit să locuiesc de una singură, în mijlocul lui nicăieri, pentru că voiam să pot să fiu vulnerabilă, să pot să fiu eu. Să am un loc departe de întreaga lume în care să pot să urlu de durere, să pot să râd ca o nebună și să pot să iubesc pe cine vreau fără ca privirile oamenilor să mă atingă, fără să fiu nevoită să mă comport într-un anume fel, fără să port măști. Dar când propriul meu paradis mi-a devenit colivie, am înțeles că întreaga lume e locul în care pot să plâng goală în ploaie.

M-am întins pe spate în iarba udă și-am continuat să trăiesc sub picăturile de ploaie. Nu îmi era frig, nu îmi era frică, nu mai simțeam niciun fel de apăsare. Pe când îmi chemam toți Arhanghelii să le explic cum arată Paradisul am simțit că o altă mână o apucă pe a mea. Nu era greu de ghicit a cui mână s-a prins de a mea. Erau foarte puțini cei care știau locul în care mă ascundeam de muritori, iar el era unul dintre acei oameni în fața căruia puteam să stau goală de orice fel de mască, de prejudecată, de normă și să fiu așa cum simt. Mi-am întors privirea spre el doar ca să-i văd chipul ud pentru că îndoieli nu avem. Am văzut atunci trupul lui gol întins pe iarba udă lângă al meu. Ne-am privit o vreme în ochi și-am văzut în verdele aprins tot ce scrisesem vreodată despre iubire și durere, iar când m-a strâns de mână și-a zâmbit am simțit tot ce nu voia Blaga să strivim.

La ce bun să ne fi spus ceva? Cuvintele erau prea efemere, prea mici, prea simple pentru ce aveam noi. Eram noi doi, goi, și ploaia care ne proteja, ne conecta la întregul univers și ne făcea conștienți de căldura corpului celuilalt. Nu ne vedea nimeni privind cerul și privindu-ne unul pe altul. Poate doar universul care oricum știa cât de mult ne străduiam să ne mințim chiar și pe noi, în lumea muritorilor, că nu ne-am fi dorit să trăim goi prin ploaie. Ne iubeam atunci fără să ne spună cineva că nu putem, fără să ne poată opri cineva, fără să ne putem opri chiar noi. M-am apropiat pentru o clipă și mi-am pus capul pe pieptul lui. Voiam să-mi simtă căldura și să-i ascult bătăile inimii în toată acea liniște.

Am rămas goi în ploaie pentru multă vreme. Universul ne îngăduia să ne iubim ținându-i departe pe muritori cu un scut greu de nori. Am fi rămas acolo pentru întreaga eternitate căci amândoi simțeam că e cel mai potrivit loc pentru noi, însă, în stângăcia noastră, în ignoranța noastră și-n inocența absurdă ne-am ales și vieți de muritori. Ne-am ales vieți de muritori cu drumuri dureros de distante, dar le-am ales înainte să descoperim că locul nostru e pe iarba udă. În lumea muritorilor rămânem doi străini care abia dacă-și vorbesc, dar atunci când va ploua și vom simți că muritorii ne sufocă, nu ne înțeleg, ori nu ne iubesc așa cum simțim noi c-ar trebui să fim iubiți, vom alerga spre pustiul care ne-a legat, ne vom dezbrăca de hainele grele, ne vom întinde pe iarbă și ne vom iubi în ploaie așa cum nu vo ști niciodată muritorii să se iubească, iar dacă într-o bună zi unul va rămâne singur, celălalt va fi sigur în picăturile reci de ploaie ce-i vor mângâia trupul.

Dar până să ne transformăm în ploaie, să ne iubit atunci când nu ne vede nimeni!

Am scris acum ceva timp un text despre Genghis Khan. Dincolo de faptul că a fost unul dintre personajele istorice care m-au fascinat teribil, a fost și unul dintre liderii lumi memorați nedrept de istorie, dar nu despre asta e vorba astăzi. În zilele de scotocit cărți și pagini web, am descoperit o minunăție de frază spusă de liderul mongol: „Eu sunt pedeapsa lui Dumnezeu. Dacă nu ai fi comis păcate mari, Dumnezeu nu ar fi trimis asupra ta o pedeapsă ca mine.” Și dacă tot vreau să vorbesc astăzi despre război, nu puteam să nu aduc în discuție un real geniu militar.

Vedeți voi, în filosofia creștină există două căi: smerenia și păcatul. Fiecare dintre ele are reguli clare, limite clare și destinații fixe. Poate și din pricina acestei radicalități m-am regăsit adesea în filosofia popoarelor asiatice. În filosofie chineză, de exemplu, există Yin&Yang – două căi complementare, care nu se resping și nu se exclud, ci se îmbină în firesc. În cuvinte simple, acest concept ne spune că binele și răul trăiesc împreună în lume, contopindu-se și fiind dependente unul de existența altuia. Dacă răul ar dispărea, ar dispărea și o parte din bine, și-atunci echilibrul se destramă.

Nu putem înțelege pe deplin lumea în care trăim și nici nu ne putem adapta până ce nu vom cădea de acord că răul este necesar. Creștinismul ne spune că răul vine dintr-o sursă externă lui Dumnezeu și că, fără rău n-am putea vedea binele, dar în filosofia chineză aceste două energii nu se resping, nu se neagă una pe cealaltă. Într-adevăr, dacă n-am fi înconjurați și de rău, n-am putea distinge binele, dar nu l-am putea distinge nici dacă am fi înconjurați numai de acesta.

Există un echilibru care se păstrează și, deși sună aberant, pentru sutele de copii folosiți drept scut uman în războaie, există sute de călugări ce-și duc viața în rugăciune. Pentru fiecare bucată de istorie distrusă de o bombă, există o alta abia dezvelită. Pentru fiecare palmă există și o mângâiere, iar cei care nu concep firescul din acest echilibru sunt sortiți să-și petreacă viața poftind binele și îngrozindu-se de rău.

Mulți au impresia că omul echilibrat este cel fără defecte, dar omul fără defecte e o paiață fără simțiri, dorințe și scop. Defectele sunt, de fapt, cele care ne educă simțurile și care ne maturizează, iar scopul nu este să le suprimăm, ori să le tratăm ca pe o boală contagioasă, ci să le șlefuim, să facem din ele avantaje, filtre. Ești iute la mânie? Învață să bați la tobe ca Nicko McBrain. Ești priceput la minciună? Pune mâna pe condei și scrie minciuni cu prolog și deznodământ. Nu te preface că n-ai defecte, ori nu te duce la un medic care să ți le trateze ca pe o răceală. Descoperă în tine calități, abilități care să le țină în echilibru.

Așa-i și cu echilibrul în care stă lumea. Avem nevoie de ură, de războaie, de acel rău din care se poate naște și bine. Iar dacă vi se pare că lumea alunecă pe o pantă greșită și că răul pare că vrea să ne înghită pe toți, e doar pentru că răul are pe el sclipici și-l vezi de la distanță. Ca să vezi și binele ai nevoie de puțină atenție. El există și nu doar pentru a pava drumul spre Iad. Așa cum soarele este umbrit de nori, așa și luna luminează drumul călătorului prin întuneric. De ce credeți că Dumnezeu a creat toate acestea și n-a creat numai zi? Chiar și el are un astfel de opus, iar acela nu e răul. Opusul conștiinței comune este întunericul minții. Ignoranța, autosuficiența, nepăsarea și lenea reprezintă opusul care-l ține pe Dumnezeu în echilibru.

       Am deschis ușa cafenelei din capătul nordic al parcului și toate fețele curioase m-au fixat imediat cu privirea. E imposibil să intri neobservat în cafenea, căci ușa grea de sticlă face un zgomot teribil atunci când se închide puternic în spatele tău. După ce toată lumea s-a săturat să mă privească și și-a văzut de treburi, am înaintat spre o masă de lângă bar. La vreo două minute după ce m-am așezat și mi-am scos laptopul pe masă ca să mai scriu ceva, băiatul înalt și timid care lucrează aici de când s-a deschis cafeneaua mi-a și adus o cafea cu lapte și o apă plată. Știe că de asta am nevoie și de mult nu mai pierdem timpul cu meniuri, notat comenzi și așa mai departe. Uneori, în funcție de cât de tare trântesc geanta pe un scaun își dă seama dacă îmi e sau nu foame și-mi aduce și brioșe. Niciodată nu le pune pe nota de plată.

       E un tânăr de 22 de ani, student la litere, educat și foarte discret. Nimeni nu pleacă din cafenea fără să-i lase bacșiș pentru că mai toți clienții știu că se întreține singur și nu provine dintr-o familie tocmai fericită. Nu l-am văzut niciodată să intre în conflict cu cineva și nici să greșească vreodată comanda cuiva. E mereu atent la detalii și la oamenii care intră în cafenea. Lucrează singur pentru că nu e o cafenea tocmai mare, iar șeful lui e un măgar care ar profita și de propria mamă doar ca să mai facă niște bani în plus. În fiecare seară pune totul la punct înainte să plece, iar locul e mereu curat; chiar și când vremea e ploioasă. Îmi citește cărțile; ba chiar le-a pus pe peretele cafenelei. Uneori, când nu e prea multă lume, stă cu mine la masă și-mi ascultă poveștile. Nu pare să aibă prea mulți prieteni. Nici o iubită nu știu dacă are. E înalt, șaten, cu ochii de un verde crud și cu o gropiță pe obrazul stâng. Merge mereu drept și le zâmbește tuturor. Poartă cămăși albe și nu cred că pantofii lui au fost vreodată murdari.

       Azi sunt oameni așezați aproape la fiecare masă. Fiecare are ceva de spus, iar zumzăitul vocilor lor aproape mă scoate din sărite. Încerc deja de câteva minute să scriu un text despre un iepure de câmp care preferă să moară de foame în vizuină decât să-și asume riscul de a ieși după hrană, chiar dacă se află fix în mijlocul unei plantații de morcovi. Cum să-mi adun gândurile cu atâția oameni care nu pot să-și țină gura închisă nici cât să asculte ce-au alții de spus? Îmi place locul acesta, dar astăzi parcă e mai agitat ca niciodată. Abia dacă se mai aude muzica jazz pe care băiatul înalt și timid o pune mereu în cafenea.

       Am băut ultima gură de cafea în grabă hotărâtă să-mi închid laptopul și să plec, dar, din neatenție, am pus ceașca pe marginea farfuriei și, fără să apuc să mai reacționez, am văzut ceașca albastră cum se arunca în gol de pe masă. În câteva clipe s-a izbit de podea și s-a făcut țăndări. Zgomotul a atras atenția tuturor și într-o clipă au amuțit. În timp ce băiatul înalt și timid curăța pe jos și mă asigura zâmbind că n-am de ce să-mi fac griji pentru pagubă, am rămas cu privirea fixă la mulțimea care acum nu mai scotea niciun sunet. Am zâmbit și mi-am întors privirea spre laptop fără să mai scot vreun cuvânt. A fost nevoie să distrug ceva ca lumea să amuțească și eu să-mi pot scrie povestea în liniște.