Categorie: Feelings

      Într-o zi am să te invit la un ceai și-am să-ți explic de ce m-am îndrăgotit de tine. Am să-ți povestesc atunci cum tânjeam după atenția ta ca un pământean neiubit de divinitate și-ți voi spune cum băteam din picioare și strigam pe interior doar-doar m-ai auzi. Vom râde împreună de copilul care se îndrăgostește mereu doar de cei ce nu-i vor da în veci atenția cerșită. Vei râde când îți voi povesti ce-nțelegeam eu din cuvintele puține pe care mi le spuneai. Probabil că-mi voi turna coniac în ceai când vei începe să-mi vorbești despre cum tu n-ai văzut nimic și n-ai simțit nimic. Știam și eu că nu ai simțit nimic atunci, dar puteai să mă fi mințit. Aș crede și atunci orice mi-ai spune. Dar momentan am rămas fără ceai, așa că, vei mai aștepta.

        Acum, când citești asta, tu nici măcar nu ști că despre tine vorbesc. Tu-ți vezi de viața ta de muritor și-ți faci scop din orice nimic. Te îndeletnicești cu lucruri care trec, care n-au sens, care mă fascinează. Sunt chiar lângă tine, dar tu poate că nu vrei să mă vezi. Mă-nvârt în jurul tău, dar îmi e frică să mă opresc și să te ating.  Ce mă fac dacă nici măcar nu mă simți, ori dac-ai să-mi dai mâna la o parte? Prefer să mă învârt în jurul tău și să visez la cum ar fi să mă oprești tu și să-mi spui că te-a amețit parfum meu. Mă hrănesc cu iluzii și mă izbesc de agonie și extaz în timp ce tu îți vezi de viața ta ca și cum ai fi uitat chiar că exist. Caut scuze și motive pentru care nu mă vezi. În vanitatea mea-mi spun că poate n-ai curajul să te apropii, poate te temi de haosul pe care l-am putea dezlănțui, ori poate ți-e frică să te oprești o clipă din rutina ta banală și să trăiești ca un nemuritor. În același timp rațiunea, cea care nu-mi dă niciodată pace și care nu înțelege nimic din ce simt, îmi urlă-n minte că sunt doar un copil prost cu vise prea multe și că, de fapt, tu nu m-ai văzut niciodată. Ea-mi spune că pentru tine sunt doar o parte din mulțime, imposibil de distins de restul. Tot ce pot face e să urlu suficient de tare cât să acopăr tot monologul ăsta al rațiunii.

        Vezi tu?! Așa iubește un scriitor! Îmi consum și ultima fărâmă de energie să construiesc fantezii care îmi duc inima în extaz. Apoi, cu o ură ifinită pentru muritorii ca tine, care nu înțeleg când sunt iubiți, îmi spulber fanteziile și-mi închid aripile. Îmi formez o carapace în care ard fără să mă vadă nimeni. Și uite așa, de fiecare dată când mă agăț de sufletul unui muritor. Aș vrea să înțelegi totul și să scap de povara asta! Dar clipa următoare aș vrea să înțelegi doar puțin, atât de puțin cât să-mi poți hrăni cu mâna ta zbuciumul. Apoi îmi doresc să nu înțelegi niciodată, căci tocmai misterul mă face pe mine să creez și pe tine să exiști așa cum mi te imaginez.

        Eu sunt gata să calc în picioare morala și principiile care mi-au fost zid până de curând, iar tu nici nu ești capabil să înțelegi că tot ceea ce citești e despre tine! Ăsta-i blestemul scriitorilor – să se îndrăgostească în povești și să sufere în viața reală. 

        A venit și ziua asta!

        M-am trezit devreme. Aproape că nici nu am putut dormi. Mă-ncearcă o mulțime de sentimente. Am un gol imens în stomac, dar încerc să mă adun și să zâmbesc. Azi va fi despre noi, iar eu trebuie să zâmbesc. Și până la urmă, de ce nu aș zâmbi? Astăzi voi îmbrăca rochia aia nenorocită pe care toate visează cu disperare să o poarte. Trebuie să fiu fericită! Trebuie să zâmbesc și să fiu fericită! Dar eu, ca o proastă, nu sunt…

        Urmează să-i jur iubire veșnică unui bărbat care mă adoră; care ar face orice pentru mine, care mă apreciază și mă alintă, care mă idolatrizează și care-ar aduce luna de pe cer dacă asta mi-aș dori; care-și dedică viața fericirii mele și care… care nu ești tu! Azi trebuie să-i jur credință și supunere până când moartea ne va despărți, iar eu aș vrea să mor acum. Să mor eu și-apoi să mori și tu. Poate veșnicia nu va fi așa crudă.

        Sunt nerecunoscătoare! Bărbatul acesta mă iubește și știu că n-ar trăda vreodată încrederea mea. El are tot ce am nevoie pentru o viață liniștită și mă iubește atât de mult încât nu mi-ar cere socoteală pentru tabieturile mele. El mă va proteja și le va oferi copiiilor mei viitorul de care au nevoie. Nu-l iubesc și mi-e rușine de mine, dar tata spune că așa e cel mai bine. Tata crede doar că nu sunt eu capabilă să iubesc, dar sunt! Doar că iubesc un neisprăvit… Un nimeni cu un orgoliu de mărimea unui munte și care n-are nimic de oferit, nimic din ce-ar putea constitui o viață comodă pentru o femeie ca mine. Un neghiob ce nu are curajul de a-și asuma nimic. Un fricos care mă iubește, dar care are prea mare orgoliul și prea puțină minte ca să priceapă ce vreau de la el.

        M-am spălat pe față, mi-am parfumat corpul și, în timp ce mă pieptăn, mă holbez ca o nebună la rochia albă, simplă, care mă așteaptă agățată pe un umeraș strălucitor. O îmbrac cu grijă, îmi las părul lung pe spate și-mi așez atent pe cap coroana din trandafiri albi. Nu vreau să pun nimic în picioare. Vreau să simt pământul cum îmi promite că totul va fi bine. Mă uit din nou în oglindă să mă asigur că totul arată așa cum trebuie, apoi iau buchetul imens de margarete din vaza de lângă oglindă. Au stat peste noapte în apă parfumată pentru a arăta perfect azi. În timp ce ies pe ușă, tremurând, văd cum o lacrimă alunecă ușor direct pe buchetul de margarete.

        Ne ținem de mână în fața tuturor și vâd în ochii lui fericirea pură. Dragostea din ochii lui e atât de apăsătoare încât mi-a împis sufletul până-n fundul iadului. Zâmbesc și eu, dar cu privirea în pământ. Mă uit la buchetul de margarete și aștept să te aud urlând la toți să se oprească. Voi ridica privirea din pământ doar când voi ști că-n fața mea vei veni tu, în cămașa alba, șifonată, îmi vei pune după ureche o margaretă, mă vei lua de mână și vom fugi până ce întreaga lume ne va pierde urma.

        Dar tu ai prea multă mândrie și prea puțină minte…

         Ajung în fața rafturilor de cărți, șterg praful cu grijă și mă gândesc la ce mai am de făcut. În timp ce mă pregăteam să plec mai departe, îmi ațintesc privirea pe o carte mică, alba. O ating și brusc mi se derulează în minte totul. Ți s-a întâmplat vreodată să ții în mână o carte și să o privești cu toată ființa ta? Îmi tremură mâna pe cartea mică, albă și mă uit la ea cu un zâmbet larg și lacrimi care îmi curg pe obraji fără să le mai pot controla. Îmi mușc buza de câteva ori încercând să mă opresc, dar dorul a pus deja stăpânire pe mine. Îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri, dar mă doare de parcă ar fi fost acum o viață. Îmi amintesc de mine. Ce copil prost!  Dar multe s-au schimbat de atunci…

         Ție îți era teamă și erai prea orgolios, iar eu eram un copil care nu știa nimic. Mi-aș fi droit să văd lumea cu ochii de acum; nu te-aș fi lăsat să-ți fie teamă. Sau poate te-aș fi lăsat doar ca să văd dacă dorința îți dă suficient curaj. Oricum, nu vom ști niciodată. Tu probabil ai uitat deja și nici măcar nu realizezi că despre tine vorbesc, iar eu sunt cea fără curaj acum. Dar uite cum o carte, care a ajuns la mine în cel mai haotic și fără sens mod, mi-a răscolit acum tot sufletul.

         Tu nu ști nimic! Știi doar ce-ai văzut cu mintea ta de om mare. Dar cum poate o minte de om mare să judece drept sufletul unui copil? Poate iau eu prea în serios lucruri care pe tine te amuză. Sau poate, de fapt, totul e doar în mintea mea. Poate doar îmi e dor de mine de atunci, iar tu nu însemni nimic. Poate am nevoie doar de un pretext să scriu, ori poate chiar am nevoie să înțelegi și să mă cerți. Poate că te urăsc acum cu toată ființa mea sau doar mă mint singură. Oricum, vrei să-mi citești câteva rânduri?

         După ce-am pus cartea la loc și m-am liniștit, mi-am dat seama că, indiferent de natura relației, de fiecare bărbat care a contat în viața mea, mă leagă o carte.

Îndiferent dacă o voi privi cu ură sau într-un mod erotic, voi lega pentru totdeauna acea carte de tine!