Ajung în fața rafturilor de cărți, șterg praful cu grijă și mă gândesc la ce mai am de făcut. În timp ce mă pregăteam să plec mai departe, îmi ațintesc privirea pe o carte mică, alba. O ating și brusc mi se derulează în minte totul. Ți s-a întâmplat vreodată să ții în mână o carte și să o privești cu toată ființa ta? Îmi tremură mâna pe cartea mică, albă și mă uit la ea cu un zâmbet larg și lacrimi care îmi curg pe obraji fără să le mai pot controla. Îmi mușc buza de câteva ori încercând să mă opresc, dar dorul a pus deja stăpânire pe mine. Îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri, dar mă doare de parcă ar fi fost acum o viață. Îmi amintesc de mine. Ce copil prost! Dar multe s-au schimbat de atunci…
Ție îți era teamă și erai prea orgolios, iar eu eram un copil care nu știa nimic. Mi-aș fi droit să văd lumea cu ochii de acum; nu te-aș fi lăsat să-ți fie teamă. Sau poate te-aș fi lăsat doar ca să văd dacă dorința îți dă suficient curaj. Oricum, nu vom ști niciodată. Tu probabil ai uitat deja și nici măcar nu realizezi că despre tine vorbesc, iar eu sunt cea fără curaj acum. Dar uite cum o carte, care a ajuns la mine în cel mai haotic și fără sens mod, mi-a răscolit acum tot sufletul.
Tu nu ști nimic! Știi doar ce-ai văzut cu mintea ta de om mare. Dar cum poate o minte de om mare să judece drept sufletul unui copil? Poate iau eu prea în serios lucruri care pe tine te amuză. Sau poate, de fapt, totul e doar în mintea mea. Poate doar îmi e dor de mine de atunci, iar tu nu însemni nimic. Poate am nevoie doar de un pretext să scriu, ori poate chiar am nevoie să înțelegi și să mă cerți. Poate că te urăsc acum cu toată ființa mea sau doar mă mint singură. Oricum, vrei să-mi citești câteva rânduri?
După ce-am pus cartea la loc și m-am liniștit, mi-am dat seama că, indiferent de natura relației, de fiecare bărbat care a contat în viața mea, mă leagă o carte.
Îndiferent dacă o voi privi cu ură sau într-un mod erotic, voi lega pentru totdeauna acea carte de tine!
