Într-o zi am să te invit la un ceai și-am să-ți explic de ce m-am îndrăgotit de tine. Am să-ți povestesc atunci cum tânjeam după atenția ta ca un pământean neiubit de divinitate și-ți voi spune cum băteam din picioare și strigam pe interior doar-doar m-ai auzi. Vom râde împreună de copilul care se îndrăgostește mereu doar de cei ce nu-i vor da în veci atenția cerșită. Vei râde când îți voi povesti ce-nțelegeam eu din cuvintele puține pe care mi le spuneai. Probabil că-mi voi turna coniac în ceai când vei începe să-mi vorbești despre cum tu n-ai văzut nimic și n-ai simțit nimic. Știam și eu că nu ai simțit nimic atunci, dar puteai să mă fi mințit. Aș crede și atunci orice mi-ai spune. Dar momentan am rămas fără ceai, așa că, vei mai aștepta.
Acum, când citești asta, tu nici măcar nu ști că despre tine vorbesc. Tu-ți vezi de viața ta de muritor și-ți faci scop din orice nimic. Te îndeletnicești cu lucruri care trec, care n-au sens, care mă fascinează. Sunt chiar lângă tine, dar tu poate că nu vrei să mă vezi. Mă-nvârt în jurul tău, dar îmi e frică să mă opresc și să te ating. Ce mă fac dacă nici măcar nu mă simți, ori dac-ai să-mi dai mâna la o parte? Prefer să mă învârt în jurul tău și să visez la cum ar fi să mă oprești tu și să-mi spui că te-a amețit parfum meu. Mă hrănesc cu iluzii și mă izbesc de agonie și extaz în timp ce tu îți vezi de viața ta ca și cum ai fi uitat chiar că exist. Caut scuze și motive pentru care nu mă vezi. În vanitatea mea-mi spun că poate n-ai curajul să te apropii, poate te temi de haosul pe care l-am putea dezlănțui, ori poate ți-e frică să te oprești o clipă din rutina ta banală și să trăiești ca un nemuritor. În același timp rațiunea, cea care nu-mi dă niciodată pace și care nu înțelege nimic din ce simt, îmi urlă-n minte că sunt doar un copil prost cu vise prea multe și că, de fapt, tu nu m-ai văzut niciodată. Ea-mi spune că pentru tine sunt doar o parte din mulțime, imposibil de distins de restul. Tot ce pot face e să urlu suficient de tare cât să acopăr tot monologul ăsta al rațiunii.
Vezi tu?! Așa iubește un scriitor! Îmi consum și ultima fărâmă de energie să construiesc fantezii care îmi duc inima în extaz. Apoi, cu o ură ifinită pentru muritorii ca tine, care nu înțeleg când sunt iubiți, îmi spulber fanteziile și-mi închid aripile. Îmi formez o carapace în care ard fără să mă vadă nimeni. Și uite așa, de fiecare dată când mă agăț de sufletul unui muritor. Aș vrea să înțelegi totul și să scap de povara asta! Dar clipa următoare aș vrea să înțelegi doar puțin, atât de puțin cât să-mi poți hrăni cu mâna ta zbuciumul. Apoi îmi doresc să nu înțelegi niciodată, căci tocmai misterul mă face pe mine să creez și pe tine să exiști așa cum mi te imaginez.
Eu sunt gata să calc în picioare morala și principiile care mi-au fost zid până de curând, iar tu nici nu ești capabil să înțelegi că tot ceea ce citești e despre tine! Ăsta-i blestemul scriitorilor – să se îndrăgostească în povești și să sufere în viața reală.
