Am deschis ușa cafenelei din capătul nordic al parcului și toate fețele curioase m-au fixat imediat cu privirea. E imposibil să intri neobservat în cafenea, căci ușa grea de sticlă face un zgomot teribil atunci când se închide puternic în spatele tău. După ce toată lumea s-a săturat să mă privească și și-a văzut de treburi, am înaintat spre o masă de lângă bar. La vreo două minute după ce m-am așezat și mi-am scos laptopul pe masă ca să mai scriu ceva, băiatul înalt și timid care lucrează aici de când s-a deschis cafeneaua mi-a și adus o cafea cu lapte și o apă plată. Știe că de asta am nevoie și de mult nu mai pierdem timpul cu meniuri, notat comenzi și așa mai departe. Uneori, în funcție de cât de tare trântesc geanta pe un scaun își dă seama dacă îmi e sau nu foame și-mi aduce și brioșe. Niciodată nu le pune pe nota de plată.
E un tânăr de 22 de ani, student la litere, educat și foarte discret. Nimeni nu pleacă din cafenea fără să-i lase bacșiș pentru că mai toți clienții știu că se întreține singur și nu provine dintr-o familie tocmai fericită. Nu l-am văzut niciodată să intre în conflict cu cineva și nici să greșească vreodată comanda cuiva. E mereu atent la detalii și la oamenii care intră în cafenea. Lucrează singur pentru că nu e o cafenea tocmai mare, iar șeful lui e un măgar care ar profita și de propria mamă doar ca să mai facă niște bani în plus. În fiecare seară pune totul la punct înainte să plece, iar locul e mereu curat; chiar și când vremea e ploioasă. Îmi citește cărțile; ba chiar le-a pus pe peretele cafenelei. Uneori, când nu e prea multă lume, stă cu mine la masă și-mi ascultă poveștile. Nu pare să aibă prea mulți prieteni. Nici o iubită nu știu dacă are. E înalt, șaten, cu ochii de un verde crud și cu o gropiță pe obrazul stâng. Merge mereu drept și le zâmbește tuturor. Poartă cămăși albe și nu cred că pantofii lui au fost vreodată murdari.
Azi sunt oameni așezați aproape la fiecare masă. Fiecare are ceva de spus, iar zumzăitul vocilor lor aproape mă scoate din sărite. Încerc deja de câteva minute să scriu un text despre un iepure de câmp care preferă să moară de foame în vizuină decât să-și asume riscul de a ieși după hrană, chiar dacă se află fix în mijlocul unei plantații de morcovi. Cum să-mi adun gândurile cu atâția oameni care nu pot să-și țină gura închisă nici cât să asculte ce-au alții de spus? Îmi place locul acesta, dar astăzi parcă e mai agitat ca niciodată. Abia dacă se mai aude muzica jazz pe care băiatul înalt și timid o pune mereu în cafenea.
Am băut ultima gură de cafea în grabă hotărâtă să-mi închid laptopul și să plec, dar, din neatenție, am pus ceașca pe marginea farfuriei și, fără să apuc să mai reacționez, am văzut ceașca albastră cum se arunca în gol de pe masă. În câteva clipe s-a izbit de podea și s-a făcut țăndări. Zgomotul a atras atenția tuturor și într-o clipă au amuțit. În timp ce băiatul înalt și timid curăța pe jos și mă asigura zâmbind că n-am de ce să-mi fac griji pentru pagubă, am rămas cu privirea fixă la mulțimea care acum nu mai scotea niciun sunet. Am zâmbit și mi-am întors privirea spre laptop fără să mai scot vreun cuvânt. A fost nevoie să distrug ceva ca lumea să amuțească și eu să-mi pot scrie povestea în liniște.
