Cum să ucizi un artist

Dacă vrei să ucizi arta din mine, dacă vrei să-mi scoți sufletul, ori să-mi oprești răsuflarea, cere-mi să-ți justific arta mea. Dacă vrei să faci din mine o movilă de praf pe care-o spulberi dintr-o răsuflare, întreabă-mi sufletul ce-a simțit când s-a așezat pe foi. Arta e felul în care sufletul meu urlă cuvintele pe care gura n-are curaj să le rostească. Ea mă ajută să mă ascund, să fug, să evadez, să iubesc pe cine vreau și cum pot eu mai bine. Am scris multe secrete din inima mea pe care le-am ascuns după tot felul de cuvinte.

Am scris despre mine până ce-am devenit o supernovă. Apoi, sufletului meu, care acumulase cantități impresionante de lumină și praf de stele, i s-a cerut să-și justifice strigătul. Ști ce s-a întâmplat apoi? Ce se întâmplă cu orice supernovă – lumină orbitoare, cât pentru două galaxii ș-apoi…nimic. S-a așternut o liniște cumplită. O liniște înșelătoare care, mai întâi, te copleșește. Te ia în brațele ei, te alintă și te face să-nțelegi c-ai găsit pacea de care nici nu știai că ai nevoie. Te mângăie dulce până-ntr-o zi când, cu aceleași mâini, începe să te sugrume.

Pentru multă vreme nici n-am simțit că mă sufocă. Simțeam doar că respir tot mai greu. Oxigenul ajungea tot mai greu la mine și când mai aveam puțin până la inconștiența completă, am tresărit și, cu ultimele forțe, am început să urlu. Am urlat atât de tare încât am adus haosul în acea liniște cumplită. Și când eram gata să renunț, când îmi spuneam că acela va fi ultimul strigăt de ajutor, liniștea a încetat să mă mai strângă. Mâinile ei, care odată mă alintau, acum alunecau obosite din jurul sufletului meu. Ultimul meu strigăt fusese atât de puternic încât am copleșit-o.

Am adunat apoi toată lumina pe care-o puteam duce atunci cu mine și-am venit să-ți spun cum să nu ucizi și tu un suflet de artist. Pentru început trebuie să înțelegi că arta nu e știință. Nu ai o ipoteză și o concluzie. Ipotezele de la care pleacă un artist sunt propriile lui emoții, iar concluzia e arta în sine. Să-i ceri mai apoi unui artist să explice ce-a simțit și ce-a vrut să spună e ca și cum i-ai cere lui Aristotel să-ți deseneze metafizica. Arta pleacă de la o emoție, de la un sentiment care-l frământă pe artist până ce-și pierde mințile, iar astfel de sentimente, dacă sunt enunțate ca o teoremă, se risipesc și devin la fel de profunde ca o coală albă.

Arta mea vine din sufletul meu, iar eu scriu pentru suflete, nu pentru minți. Mintea e atât de complicată uneori încât nici eu nu mi-o doresc. Pe când sufletul, în misticismul lui, e atât de simplu – simte sau nu.  Eu nu scriu pentru toată lumea pentru că nici n-aș avea atât de mult loc în sufletul meu proaspăt renăscut. Dacă simți ce scriu e perfect, dar dacă vrei să înțelegi exact ce simt, atunci dă-mi pace.

Dacă crezi c-am scris vreodată despre tine poate că așa a fost. Sau poate doar am vrut să crezi că era despre tine, ori am simțit pe altcineva când scriam fără chiar să-mi fi amintit că exiști. Poate-am știut că vrei să te scriu și de-aia n-am făcut-o sau poate am scris să te recunoști și să te bucuri. Eu scriu ca să te bucur, nu ca să-ți dau calcule de făcut.

E atât de simplu… Dacă te bucură arta mea, simte-o, dar dacă nu, te rog, nu mă ucide.

Share This:

Pentru trecut – dor, nu regrete

Salut! Ce mai faci? Sper că ești bine pentru că mie nu-mi mai spui… A trecut atât de mult timp de când nu ți-am mai auzit vocea încât nu o mai am nici măcar în minte. Eu am uitat de ea și tu de mine. Mie îmi e dor, iar tu continui să crești și uneori pare că nici nu mai contează pentru tine partea aia zdravănă de trecut care ne leagă. Știu care e cauza, dar aștept să îți dai și singur seama.

Îmi vine să râd odată cu lacrimile care mi se scurg ușor pe la colțul ochilor. Mai știi câte vise, speranțe, promisiuni, dorințe, secrete și sentimente? Și acum s-a dus până și amintirea lor, dar e bine. Eu sunt copilul aici, m-am prins. Te-am făcut să plângi, să râzi, să fii conștient, să accepți și să-nțelegi. Te-am făcut să te admiri, ți-am pus aripi cu mâinile mele și ți-am dat o palmă pe spate când nu erai atent la realitate sau când egoul tău o lua pe căi greșite. Te citeam mai ușor decât citești o carte și te-nțelegeam mai bine decât mă-nțeleg acum pe mine. Dar acum nu mai pot face asta. Nu mai știu nimic din ceea ce ești. Sau poate ai rămas la fel, dar ai alergat atât de mult în sensul opus încât timpul m-a făcut să uit și ce știam. Sau poate nu știam nimic. Poate doar am pretins amândoi că ne știm. Poate ne-am acordat timpul unul altuia doar pentru că nu ne acorda altcineva nouă sau poate doar s-a întrerupt „conexiunea”….

Așează-te puțin în timp ce citești asta. Închide pentru o secundă ochii și lasă inima să bată după cum vrea ea. Lasă-ți conștiința să vorbească.  Ce spune? Mai ține minte când îi foloseam pe alții drept pretext ca să scriem unul despre altul? Ea știe și ți-ar spune, dar când vrea să-ți amintească de toate astea o sufoci. Sau poate glasul altcuiva se aude mai tare decât vocea din mintea ta. Cine știe… ai putea totuși să te-ntrebi: ce-a fost acolo și atunci? Ce simțeai atunci și ce-a mai rămas din acele vise acum? Ce sau cine ne-a schimbat pe amândoi? Dacă întrezărești o lacrimă în ochii sau inima ta, las-o să se scurgă. Cândva erai fascinat că pot să le provoc. Dar te rog, savurează asta în Intimitate. Să nu vadă nimeni ce-ai fost și să nu doară pe nimeni ce-ai simțit.

Știm amândoi unde a-nceput asta, când și de ce s-a terminat și că nu va mai fi niciodată la fel, dar eu măcar am curaj să recunosc pentru că nu mă mai costă nimic. Sau poate totul e doar în mintea mea. Și așa e prea multă agitație pe acolo. Poate o să scap de toate astea ca să mai fac puțin loc pentru alte emoții cu care să mă îmbrac….

 

Sper că ești bine. Dacă nu, spune-mi!

 

Claudia F. Badea

Share This:

Farmecul vieții – oricând te poate surprinde ceva sau cineva

Cu toate că mi s-au întâmplat multe în ultimul timp, nu am simțit nevoia să mai scriu cum simt acum. Mă simt datoare să împart cu voi o experiență care m-a făcut să mă simt ciudat…. Nu știu încă nici eu în ce fel ar trebui să mă fii simțit. Tot ce știu e că am avut noroc. Sau poate nici despre noroc nu e vorba…

 

Vinerea trecută mi-am petrecut ore bune în sala de lectură a Bibliotecii lucrând la un proiect despre jurnalismul radiofonic. Când am simțit că îmi pierd energia și că atenția mea începe să fugă, adică după circa 5 ore, mi-am strâns lucrurile, am pus cărțile la locul lor și am plecat. Am pierdut câteva minute aproape fără sens, plimbându-mă și încercând să dau impresia că știu precis unde merg și ce vreau să fac. Aveam de ales între a pierde vremea încă o oră în așteptarea cuiva sau a mă întoarce înapoi în campus. Poate influențată de mine sau de cel pe care urma să îl așept, am decis să merg în locul meu favorit din tot orașul pentru a savura un ceai și o carte în liniște. Așa măcar simțeam că fac ceva util, nu doar pierd vremea rătăcind printre oameni și poveștile lor nespuse.

Am intrat nerăbdătoare și puțin obosită în locul meu favorit, librăria Fragilistic (cei care sunt din același oraș cu mine înțeleg poate și de ce iubesc acel loc așa mult). Am hoinărit total dezorientată printre cărți și căutând mai mult o pastilă împotriva plictiselii, decât o carte anume.Am luat la întâmplare 2 cărți de pe rafturi – una de psihanaliză și cea din fotografia de mai sus. Am făcut un ușor slalom printre oamenii care alergau de colo-colo, la fel de preciși ca și mine în a alege ceva și m-am așezat la o măsuță. Am răsfoit întâi cartea de psihanaliză, însă manierea în care era scrisă și opiniile enunțate nu m-au atras așa că am luat cealaltă carte. Eram fascinată și încă sunt, de fapt, de titlu, așa că m-am decis să îmi încep lectura. Între timp îmi mai ridicam privirea instinctiv la agitația oamenilor în goana lor după cărți. La un moment dat, mi-am ridicat privirea și am văzut aproape de mine o doamnă care studia cărțile de pe raft. Nu i-am acordat mai multă atenție decât altora, așa că mi-am îndreptat din nou privirea spre carte. La mijlocul unei propoziții am fost întreruptă brusc de un glas feminin.

– Îmi permiți, te rog să îți fac cadou acea carte? Sau oricare alta! Alege tu una!

– Poftim?!

Eram puțin sceptică și intrigată. Brusc mi-am dat seama că era doamna căreia nu-i acordasem prea multă atenție cu câteva clipe în urmă. Era destul de bine îmbrăcată și părea să aibă în jur de 50 de ani. Părea puțin agitată, grăbită și la fel de mirată ca și mine. Poate că asta m-a făcut să mă și sperii puțin

 

– Vorbesc serios! Permite-mi te rog să îți cumpăr o carte. Vâd atât de puțini tineri citind, încât simt nevoia să fac asta. Mai ales când văd cât de concentrată ești pe acea carte.

– Dar nu vă pot permite. Nici măcar nu ne cunoaștem și e puțin incomod. Apreciez gestul, dar nu este nevoie.

Nu știam cum mai exact să reacționez. Mă privea fix și mă simțeam puțin stânjenită, dar totuși, cum, de nicăieri, apare cineva care vrea să îmi cumpere mie o carte? Mi-a luat cartea de pe măsuță și m-a întrebat: „Dacă ți-o voi face cadou, o vei accepta?” Nu am avut răgaz să răspund că deja plecase cu cartea. Eram mult prea mirată ca să mai știu ce și cum să fac. Până am apucat să mă dezmeticesc bine s-a întors la mine cu cartea. I-am mulțumit și am schimbat câteva vorbe despre tineri și relația lor cu cititul. Am invitat-o la „Seara de carte” și mi-a promis că va veni. Am rugat-o să ia loc lângă mine pentru a mai schimba câteva vorbe, dar a refuzat.

– Îmi pare rău! Sunt pe grabă. Te-am văzut pe geam de afară și am intrat special pentru tine în librărie. Am văzut și cât de atentă erai și distanța la care țineai cartea și am simțit nevoia să îți fac cadou cartea aceasta.

Apoi a plecat în mare grabă.

 

Am rămas pe gânduri, cu cartea în față. Eram atât de uimită și încântată încât, spre rușinea mea, am uitat numele doamnei. Cred că de asta îmi pare cel mai rău…

 

Nu știu cum să consider întâmplarea asta, însă cert e că mă simt norocoasă și foarte recunoscătoare. Am simțit să scriu despre asta. Măcar atât să fac după un asemenea cadou.

 

Claudia F. Badea

 

Share This: