Suflet îmbătrânit de atâtea sentimente, nu te-ai săturat să lupți cu vântul? Copil înlănțuit de judecăți, nu te doare să dansezi prin tufele de trandafiri? Oh, voi mâinilor ce osteniți aplaudând haotic dezgustarea, nu vă doare să pălmuiți vise?
Întreb zadarnic! Lumea e prea ocupată să mai poată auzi și vocea sufocată de lacrimi de cristal ce-și strigă disperarea în brațele timpului. Dă-mi drumul, timp blestemat! Dezleagă-mă! Lasă-mă să trăiesc după judecata mea, nu după bunul tău plac! Îți dau orice ca să-mi dai drumul. Vrei viața mea? Ia-o! Oricum n-am înțeles încă la ce-mi e de folos. Vrei fericirea mea? Ia-o dacă poți tu s-o găsești . îți dau orice numai desfă-ți brațele puternice și dă-mi drumul. Lasă-mă să cad în mormanul de neant de lângă tine și să mor știind că nu tu m-ai băgat în mormânt. Vreau să lovesc pământul în fiecare zi cu le fel de multă forță, vreau să-mi zdrobesc visele zilnic fără să-mi mai fie teamă că n-am când să le mai reconstruiesc. .
Dar ce-ți pasă ție de durerea mea?! Pe tine te interesează doar de tine. Mă sufoci în fiecare zi și negociez în fiecare clipă un preț cât mai bun să mă vinzi morții…
