CLAUDIA F. BADEA

         Ajung în fața rafturilor de cărți, șterg praful cu grijă și mă gândesc la ce mai am de făcut. În timp ce mă pregăteam să plec mai departe, îmi ațintesc privirea pe o carte mică, alba. O ating și brusc mi se derulează în minte totul. Ți s-a întâmplat vreodată să ții în mână o carte și să o privești cu toată ființa ta? Îmi tremură mâna pe cartea mică, albă și mă uit la ea cu un zâmbet larg și lacrimi care îmi curg pe obraji fără să le mai pot controla. Îmi mușc buza de câteva ori încercând să mă opresc, dar dorul a pus deja stăpânire pe mine. Îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri, dar mă doare de parcă ar fi fost acum o viață. Îmi amintesc de mine. Ce copil prost!  Dar multe s-au schimbat de atunci…

         Ție îți era teamă și erai prea orgolios, iar eu eram un copil care nu știa nimic. Mi-aș fi droit să văd lumea cu ochii de acum; nu te-aș fi lăsat să-ți fie teamă. Sau poate te-aș fi lăsat doar ca să văd dacă dorința îți dă suficient curaj. Oricum, nu vom ști niciodată. Tu probabil ai uitat deja și nici măcar nu realizezi că despre tine vorbesc, iar eu sunt cea fără curaj acum. Dar uite cum o carte, care a ajuns la mine în cel mai haotic și fără sens mod, mi-a răscolit acum tot sufletul.

         Tu nu ști nimic! Știi doar ce-ai văzut cu mintea ta de om mare. Dar cum poate o minte de om mare să judece drept sufletul unui copil? Poate iau eu prea în serios lucruri care pe tine te amuză. Sau poate, de fapt, totul e doar în mintea mea. Poate doar îmi e dor de mine de atunci, iar tu nu însemni nimic. Poate am nevoie doar de un pretext să scriu, ori poate chiar am nevoie să înțelegi și să mă cerți. Poate că te urăsc acum cu toată ființa mea sau doar mă mint singură. Oricum, vrei să-mi citești câteva rânduri?

         După ce-am pus cartea la loc și m-am liniștit, mi-am dat seama că, indiferent de natura relației, de fiecare bărbat care a contat în viața mea, mă leagă o carte.

Îndiferent dacă o voi privi cu ură sau într-un mod erotic, voi lega pentru totdeauna acea carte de tine!  

Dacă vrei să ucizi arta din mine, dacă vrei să-mi scoți sufletul, ori să-mi oprești răsuflarea, cere-mi să-ți justific arta mea. Dacă vrei să faci din mine o movilă de praf pe care-o spulberi dintr-o răsuflare, întreabă-mi sufletul ce-a simțit când s-a așezat pe foi. Arta e felul în care sufletul meu urlă cuvintele pe care gura n-are curaj să le rostească. Ea mă ajută să mă ascund, să fug, să evadez, să iubesc pe cine vreau și cum pot eu mai bine. Am scris multe secrete din inima mea pe care le-am ascuns după tot felul de cuvinte.

Am scris despre mine până ce-am devenit o supernovă. Apoi, sufletului meu, care acumulase cantități impresionante de lumină și praf de stele, i s-a cerut să-și justifice strigătul. Ști ce s-a întâmplat apoi? Ce se întâmplă cu orice supernovă – lumină orbitoare, cât pentru două galaxii ș-apoi…nimic. S-a așternut o liniște cumplită. O liniște înșelătoare care, mai întâi, te copleșește. Te ia în brațele ei, te alintă și te face să-nțelegi c-ai găsit pacea de care nici nu știai că ai nevoie. Te mângăie dulce până-ntr-o zi când, cu aceleași mâini, începe să te sugrume.

Pentru multă vreme nici n-am simțit că mă sufocă. Simțeam doar că respir tot mai greu. Oxigenul ajungea tot mai greu la mine și când mai aveam puțin până la inconștiența completă, am tresărit și, cu ultimele forțe, am început să urlu. Am urlat atât de tare încât am adus haosul în acea liniște cumplită. Și când eram gata să renunț, când îmi spuneam că acela va fi ultimul strigăt de ajutor, liniștea a încetat să mă mai strângă. Mâinile ei, care odată mă alintau, acum alunecau obosite din jurul sufletului meu. Ultimul meu strigăt fusese atât de puternic încât am copleșit-o.

Am adunat apoi toată lumina pe care-o puteam duce atunci cu mine și-am venit să-ți spun cum să nu ucizi și tu un suflet de artist. Pentru început trebuie să înțelegi că arta nu e știință. Nu ai o ipoteză și o concluzie. Ipotezele de la care pleacă un artist sunt propriile lui emoții, iar concluzia e arta în sine. Să-i ceri mai apoi unui artist să explice ce-a simțit și ce-a vrut să spună e ca și cum i-ai cere lui Aristotel să-ți deseneze metafizica. Arta pleacă de la o emoție, de la un sentiment care-l frământă pe artist până ce-și pierde mințile, iar astfel de sentimente, dacă sunt enunțate ca o teoremă, se risipesc și devin la fel de profunde ca o coală albă.

Arta mea vine din sufletul meu, iar eu scriu pentru suflete, nu pentru minți. Mintea e atât de complicată uneori încât nici eu nu mi-o doresc. Pe când sufletul, în misticismul lui, e atât de simplu – simte sau nu.  Eu nu scriu pentru toată lumea pentru că nici n-aș avea atât de mult loc în sufletul meu proaspăt renăscut. Dacă simți ce scriu e perfect, dar dacă vrei să înțelegi exact ce simt, atunci dă-mi pace.

Dacă crezi c-am scris vreodată despre tine poate că așa a fost. Sau poate doar am vrut să crezi că era despre tine, ori am simțit pe altcineva când scriam fără chiar să-mi fi amintit că exiști. Poate-am știut că vrei să te scriu și de-aia n-am făcut-o sau poate am scris să te recunoști și să te bucuri. Eu scriu ca să te bucur, nu ca să-ți dau calcule de făcut.

E atât de simplu… Dacă te bucură arta mea, simte-o, dar dacă nu, te rog, nu mă ucide.

Salut! Ce mai faci? Sper că ești bine pentru că mie nu-mi mai spui… A trecut atât de mult timp de când nu ți-am mai auzit vocea încât nu o mai am nici măcar în minte. Eu am uitat de ea și tu de mine. Mie îmi e dor, iar tu continui să crești și uneori pare că nici nu mai contează pentru tine partea aia zdravănă de trecut care ne leagă. Știu care e cauza, dar aștept să îți dai și singur seama.

Îmi vine să râd odată cu lacrimile care mi se scurg ușor pe la colțul ochilor. Mai știi câte vise, speranțe, promisiuni, dorințe, secrete și sentimente? Și acum s-a dus până și amintirea lor, dar e bine. Eu sunt copilul aici, m-am prins. Te-am făcut să plângi, să râzi, să fii conștient, să accepți și să-nțelegi. Te-am făcut să te admiri, ți-am pus aripi cu mâinile mele și ți-am dat o palmă pe spate când nu erai atent la realitate sau când egoul tău o lua pe căi greșite. Te citeam mai ușor decât citești o carte și te-nțelegeam mai bine decât mă-nțeleg acum pe mine. Dar acum nu mai pot face asta. Nu mai știu nimic din ceea ce ești. Sau poate ai rămas la fel, dar ai alergat atât de mult în sensul opus încât timpul m-a făcut să uit și ce știam. Sau poate nu știam nimic. Poate doar am pretins amândoi că ne știm. Poate ne-am acordat timpul unul altuia doar pentru că nu ne acorda altcineva nouă sau poate doar s-a întrerupt „conexiunea”….

Așează-te puțin în timp ce citești asta. Închide pentru o secundă ochii și lasă inima să bată după cum vrea ea. Lasă-ți conștiința să vorbească.  Ce spune? Mai ține minte când îi foloseam pe alții drept pretext ca să scriem unul despre altul? Ea știe și ți-ar spune, dar când vrea să-ți amintească de toate astea o sufoci. Sau poate glasul altcuiva se aude mai tare decât vocea din mintea ta. Cine știe… ai putea totuși să te-ntrebi: ce-a fost acolo și atunci? Ce simțeai atunci și ce-a mai rămas din acele vise acum? Ce sau cine ne-a schimbat pe amândoi? Dacă întrezărești o lacrimă în ochii sau inima ta, las-o să se scurgă. Cândva erai fascinat că pot să le provoc. Dar te rog, savurează asta în Intimitate. Să nu vadă nimeni ce-ai fost și să nu doară pe nimeni ce-ai simțit.

Știm amândoi unde a-nceput asta, când și de ce s-a terminat și că nu va mai fi niciodată la fel, dar eu măcar am curaj să recunosc pentru că nu mă mai costă nimic. Sau poate totul e doar în mintea mea. Și așa e prea multă agitație pe acolo. Poate o să scap de toate astea ca să mai fac puțin loc pentru alte emoții cu care să mă îmbrac….

 

Sper că ești bine. Dacă nu, spune-mi!

 

Claudia F. Badea