Dacă vrei să ucizi arta din mine, dacă vrei să-mi scoți sufletul, ori să-mi oprești răsuflarea, cere-mi să-ți justific arta mea. Dacă vrei să faci din mine o movilă de praf pe care-o spulberi dintr-o răsuflare, întreabă-mi sufletul ce-a simțit când s-a așezat pe foi. Arta e felul în care sufletul meu urlă cuvintele pe care gura n-are curaj să le rostească. Ea mă ajută să mă ascund, să fug, să evadez, să iubesc pe cine vreau și cum pot eu mai bine. Am scris multe secrete din inima mea pe care le-am ascuns după tot felul de cuvinte.
Am scris despre mine până ce-am devenit o supernovă. Apoi, sufletului meu, care acumulase cantități impresionante de lumină și praf de stele, i s-a cerut să-și justifice strigătul. Ști ce s-a întâmplat apoi? Ce se întâmplă cu orice supernovă – lumină orbitoare, cât pentru două galaxii ș-apoi…nimic. S-a așternut o liniște cumplită. O liniște înșelătoare care, mai întâi, te copleșește. Te ia în brațele ei, te alintă și te face să-nțelegi c-ai găsit pacea de care nici nu știai că ai nevoie. Te mângăie dulce până-ntr-o zi când, cu aceleași mâini, începe să te sugrume.
Pentru multă vreme nici n-am simțit că mă sufocă. Simțeam doar că respir tot mai greu. Oxigenul ajungea tot mai greu la mine și când mai aveam puțin până la inconștiența completă, am tresărit și, cu ultimele forțe, am început să urlu. Am urlat atât de tare încât am adus haosul în acea liniște cumplită. Și când eram gata să renunț, când îmi spuneam că acela va fi ultimul strigăt de ajutor, liniștea a încetat să mă mai strângă. Mâinile ei, care odată mă alintau, acum alunecau obosite din jurul sufletului meu. Ultimul meu strigăt fusese atât de puternic încât am copleșit-o.
Am adunat apoi toată lumina pe care-o puteam duce atunci cu mine și-am venit să-ți spun cum să nu ucizi și tu un suflet de artist. Pentru început trebuie să înțelegi că arta nu e știință. Nu ai o ipoteză și o concluzie. Ipotezele de la care pleacă un artist sunt propriile lui emoții, iar concluzia e arta în sine. Să-i ceri mai apoi unui artist să explice ce-a simțit și ce-a vrut să spună e ca și cum i-ai cere lui Aristotel să-ți deseneze metafizica. Arta pleacă de la o emoție, de la un sentiment care-l frământă pe artist până ce-și pierde mințile, iar astfel de sentimente, dacă sunt enunțate ca o teoremă, se risipesc și devin la fel de profunde ca o coală albă.
Arta mea vine din sufletul meu, iar eu scriu pentru suflete, nu pentru minți. Mintea e atât de complicată uneori încât nici eu nu mi-o doresc. Pe când sufletul, în misticismul lui, e atât de simplu – simte sau nu. Eu nu scriu pentru toată lumea pentru că nici n-aș avea atât de mult loc în sufletul meu proaspăt renăscut. Dacă simți ce scriu e perfect, dar dacă vrei să înțelegi exact ce simt, atunci dă-mi pace.
Dacă crezi c-am scris vreodată despre tine poate că așa a fost. Sau poate doar am vrut să crezi că era despre tine, ori am simțit pe altcineva când scriam fără chiar să-mi fi amintit că exiști. Poate-am știut că vrei să te scriu și de-aia n-am făcut-o sau poate am scris să te recunoști și să te bucuri. Eu scriu ca să te bucur, nu ca să-ți dau calcule de făcut.
E atât de simplu… Dacă te bucură arta mea, simte-o, dar dacă nu, te rog, nu mă ucide.
