Categorie: Feelings

Unii dintre voi știu că merg la un club de lectură în oraș. La una dintre întâlniri am cunoscut-o pe Manon Lescaut, a Abatelui Prevost. Cartea are un mesaj foarte puternic, însă, din punctul meu de vedere, finalul nu se ridică absolut deloc la nivelul așteptărilor. Și pentru că mi-am exprimat această opinie, am primit provocarea de a reinterpreta finalul. Nu îl voi specifica aici pentru că aș strica farmecul unei cărți pe care o recomand, dar voi interpreta diferit destinul tragic al unuia dintre personaje pentru a crea un final la nivelul de emoție puternică pe care îl așteptam de la un clasic al secolului XVII.

 

 

 

        Oamenii-și pierd sufletul atunci când iubirea piere din ei, căci e în zadar să crezi că poți sălășlui viață în ceva ce nu are esența vieții și anume, dulcele sentiment al iubirii. Sunt tânără, însă cred totuși că sufletul meu s-a pierdut. Și-a pierdut iubirea în fracțiunea de secundă în care a conștientizat-o. Și dacă nu s-a pierdut el de mine, mă voi pierde eu de el. Îl voi lăsa să caute singur ce are nevoie. Poate el va ști mai bine decât mintea mea de copilă ce-i trebuie.  

        Eram așa de crudă și înțelegeam așa de puține din viață… Credeam că știu de ce am nevoie, credeam că știu ce sunt sentimentele și cum să mă lepăd de ele, credeam că nevoile mele se rezumă doar la răsfățul trupului și credeam că mă pot descotorosi oricând de sufletul meu și de oamenii care știu cum să-l mângâie. Credeam atât de multe, dar știam atât de puține. Puteam să jur că dacă îmi îngrijesc trupul nici nu va mai fi nevoie să îmi întorc privirea către suflet. Nu i-am simțit fragilitatea și importanța până ce nu s-a sfărâmat și-a început să iasă din mine ca un nor de praf. Praf…. Atât a mai rămas acum dintr-un suflet care pretindea că știe totul. L-am risipit cu două răsuflări și i-am acoperit urmele cu lacrimi. Mi-a mai rămas doar un trup crud, gol, sec și care poartă adânc înfipte-n carne urmele unei minți egoiste și inconștiente. Tot ce-a ramas e o bucată de carne care-aștept să putrezească și să se facă țărână ca și sufletul.

        Dar poate așa-i e omului dat – să-și risipească trupul, să-și piardă sufletul și să-și chinuie mintea. Am cunoscut iubirea și-n câteva clipe am pierdut-o. Am atins Paradisul și în câteva clipe m-am trezit izbită de fundul iadului. Și nu e nimeni altcineva vinovat în afară de mine. Mi-am vândut trupul fraged sperând că voi primi fericirea în schimbul lui, dar mi-am neglijat sufletul fragil. Când am realizat unde îmi e fericirea și am încercat să i-o ofer era deja prea târziu. Îndurase atâta durere încât extazul l-a sfâșiat. Există „prea târziu” pentru iubire, iar acest „prea târziu” pe mine m-a lăsat ca pe un cadavru conștient de moartea sa. Un cadavru care știe că nu mai are nimic și doar așteaptă să putrezească, dar unul cu minte ca să-și îndure chinurile morții și singurătății.

        Ce Iad mai mare pentru om decât sufletul lipsit de iubire și mintea care să-i conștientizeze durerea? Omul singur se aruncă-n cap în Iad! El și egoul lui morocănos au dat naștere iadului. Căci înainte nu erau decât Dumnezeu, iubirea și Raiul. Apoi egoul a glăsuit in Eva, în copiii ei și-n copiii copiiilor ei până la noi. Dumnezeu i-a făcut pe oameni uniți prin ființa Sa, dar egoismul i-a împărțit în rase, neamuri, rudenii, religii și plăceri. Când omul s-a rupt de iubire și-a ales să se scalde în egoul lui și-a blestema sufletul să nu poată gusta iubirea până ce nu-și ucide egoul. Cineva și-a ucis mândria și egoul și și-a umplut sufletul de iubire fiind gata oricând să o verse în sufletul meu, dar eu, în inconștiența mea omeneasă, am lăsat egoul să ucidă iubirea din mine. Eu mi-am pierdut iubirea, iar el viața. Universul are jocuri dureroase, dar corecte. Merit să îmi pierd sufletul și să îndur după ce-am lăsat atâta iubire să se risipească. Merit să îmi îndur trupul mort după ce am ucis un suflet plin de cea mai pură iubire.

         El mă iubea pe mine poate cu aceeași forță cu care Dumnezeu ne iubește pe toți laolaltă. Iar eu, ca un om orb și egoist ce sunt, mi-am bătut joc de iubirea lui. Așa cum facem noi toți cu iubirea lui Dumnezeu. Oare cum va fi dacă el va pieri exact cum a pierit și omul care mă iubea pe mine? Vom rămâne toți niște cadavre goale și fără pic de sens. Vom rămâne și cu rațiunea, dar la ce bun? Nu va face altceva decât să ne facă și mai conștienți de Iadul în care am putea fi. Dar dacă noi nu putem înțelege și respecta nici măcar iubirea unui om ca și noi, cum am putea crede că vom înțelege vreodată iubirea pură a celui ce-a meșterit lumea asta? Și El poate suferă acum pentru că nu înțelegem noi nimic. Și suferă de infinite ori mai durerost decât a suferit omul ce m-a iubit pe mine. Oare cât va mai rezista până să cedeze la fel ca omul ce-a trebuit să îndure aceeași iubire neîmpărtășită? Îmi e groază de clipa-n care iubirea va pieri până și din Dumnezeu.

 

        Mă plimb acum pe malul apei și mă întreb – Fără de iubire, ce alt motiv să mai trăiesc?

Oamenii se plâng când trupul le obosește, dar oare cum ar reacționa dacă le-ar obosi sufletul? Poate mulți nici nu și-ar da seama pentru că din ce în ce mai puțini își mai îngrijesc de propriul suflet. Acordă atenție doar unei bucăți de carne aproape inutile. Și când carnea începe să se strice și mai apoi să putrezească, oamenii își dau seama că nu aia le e substanța și că ei nu reprezintă doar atât. Uneori sufletul lor e obosit de atâta așteptare și nu își mai poate recupera măreția, dar alte ori, sufletul strălucește mai puternic decât soarele. Dar ce faci când sufletul începe să obosească? Nu știu, căci nici al meu nu cred că mai are mult până acolo. Și oare unde merg sufletele obosite să se odihnească? Oare dacă dispar le e mai bine? Cine are grijă de ele când noi nu mai suntem capabili? Tare mi-ar plăcea să știu ce se va întâmpla cu sufletul meu când viața îl va obosi…

 

Cred că mi-a obosit sufletul. Tu, viață nenorocită, ce-ai avut cu sufletul meu de l-ai alergat așa de nebunește prin timp? Cu ce ți-a greșit el ca să ostenească acum atât de dureros? Tare importantă te mai crezi tu! Chiar crezi că ai exista fără el? Ei bine, hidoșenie, nu ai exista. S-ar alege praful de tine fără suflet. Nu ești decât un produs al unei minți otrăvite care voia să se amuze bătându-și joc de suflete. Tu nu exiști! Tu ai încetat să mai fii în clipa în care am înțeles că nu însemni nimic. Oboseala mă cuprinde și va face și cu tine la fel într-o zi. Ce, credeai că tu ești scutită? Ei, află că într-o bună zi moartea te va găsi și pe tine. Oboseala te va prinde, te va îmbrățișa și te va sufoca așa cum faci și tu cu sufletele. Te va strânge până ce nu vei mai râde de durerea pe care-o pricinuiești, hidoșenie. Și mă voi bucura atunci. Da, toți ne vom bucura în ziua aia. Căci oboseala ne va da nouă drumul ca să îți poată cuprinde ție toată vanitatea. Și atunci ne vom ridica și vom râde. Vom râde fără tine. Numai când tu vei obosi noi vom râde cu adevărat. Până atunci ești încă liberă să umilești suflete.

 

Mi-a obosit sufletul, nenorocito! M-ai obosit! Ești fericită?! Am obosit să mai lupt cu tine și cu ideile tale tâmpite despre cum ar trebui să fie. Am obosit să mai lupt cu suflete la fel de prăpădite ca al meu. Am obosit să mai iubesc, să mai iert, să mai ascult, să mai ajut, să mă mai prefac că totu-i bine. Știi ce? Am obosit să mai fiu! Am obosit să îți mai aparțin. Mi-a obosit sufletul de la atâtea lacrimi pe care nimeni n-a fost în stare să le șteargă. A obosit să tot urle de durere și să nu-l audă nimeni. Să râdă singur pentru că nimănui nu-i pasă de fericirea lui. A obosit să dea din tot ceea ce e el oamenilor care oricum îl judecă și-i pricinuiesc atâta durere cu nepăsarea și ipocrizia lor. Și tu, nenorocito, ce te mai distrezi să-l vezi așa. Știu că e prețios pentru că văd cât lupți ca să-l ai pentru tine. Dar a obosit… L-ai obosit, nenorocito! Tu și toți ca el… Ei, și dacă a obosit, ce?! Cui în afară de mine îi mai pasă de durerea lui? Nici măcar minții bolnave care mi l-a dat nu îi pasă. Cred că se amuză acum. Știi ce?! Nu ți-l voi da ție pentru că nu îl meriți. Nu îi meriți frumusețea acoperită de noroiul aruncat de celelalte suflete. Să vină oboseala și să-l ducă în locul ăla unde se odihnesc sufletele. Oricum, e doar unul în minus. Nimeni nu-i va simți lipsa. Pe lângă câte vă trec vouă prin mâini în fiecare clipă, al meu e un fir de nisip. Să-l ia și să facă ce-o vrea cu el. Nu mai contează. Nu îl mai vreau pentru că nu îi mai pot suporta durerea. Acolo e mai bine pentru el. Să fie și el fericit, poate…

 

Nenorocito, eliberează-mi sufletul! L-ai obosit destul.

 

Claudia Badea (personal Facebook)

Claudia F. Badea (Page)

Oamenii şi-au pus mereu întrebări legate de timp – cum trece el? De ce e aşa rapid sau aşa lent? De ce ne îmbătrâneşte şi ne slăbeşte organismul? Oare e corectă orice estimare legată de timp pe care o ştim? Timpul a dat oamenilor cele mai mari bătăi de cap şi în jurul lui gravitează cele mai mari probleme spirituale şi intelectuale.
Pentru mine timpul e doar timp. Un cuvânt şi atât. Nu cred în ani, zile, ore sau orice delimitare strictă de acest gen. Pentru mine anii se măsoară în experienţe acumulate, zilele în fuga disperată a soarelui şi a lunii, unul către celălalt, iar pentru mine nu există decât momente. Momente peste care treci fără să-ţi dai seama că au existat vreodată şi momente care trec atât de greu încât vrei să nu fii existat. Mi-ar plăcea totuşi să mă trezesc într-o dimineaţă în care timpul, pentru toţi, să devină ceea ce este şi pentru mine – o noţiune abstractă care pe mulţi îi sperie şi căreia i se da prea multă importanță. Aş vrea să văd timpul împărţit în funcţie de sentimente, de emoţii, nu de termeni matematici care pe mulţi îi sperie şi îi încurcă. Vreau să văd oamenii trăind o viaţă în care să se bucure de momente, nu să se sperie de cum se scurg anii, minutele sau secundele şi să sufere, numărând cât mai au de trăit.
Nu există zi şi noapte! Există doar momente în care soarele îşi face simţită prezenţa pe cer parcă prea puţin şi momente în care se ascunde şi uită parcă să se mai arate. Prin viaţa oamenilor nu trec zile şi nopţi, ci jocuri copilăroase între un bulgăre de foc şi o piatră luminoasă. Oricum sunt oameni pentru care o zi ba începe la 00:00, ba începe odată cu ivirea zorilor. Oamenii se agită să îşi calculeze viaţă în zile şi nopţi şi uită să se bucure de minunea luminii şi misterul întunericului. Aşa-zisele zile şi nopţi sunt, de fapt, o imagine simplificată a Ying-Yang – lumina, întunecată uneori de nori şi întunericul, luminat uneori de piatra aia mare şi de sclipirile acelea de lumină care sunt la fel de multe pe câte vise are în viaţă lui un om.
Nu există ani! Există experienţe! Tu nu eşti adult pentru că ai 21 de ani aşa cum nici el nu e copil pentru că are 11. Un om definit de timp cu 11 ani poate avea experienţe care-l fac mult mai mare decât unul din a cărui viaţă se presupune că au trecut 21 de ani. Poţi fii încă o minte crudă la 85, aşa cum poţi fii prea bătrân la doar 10. Nu mai defini omul după chipul lui, ci după suflet. Omul bătrân este omul înţelept, cu experienţă, nu cel pe care timpul îl neglijează. Aşa cum omul tânăr, crud, este cel care nu s-a lovit încă de viaţă atât de tare.
Nu există ore sau minute! Există momente! Sunt momente în care trebuie să stai într-un loc şi să înveţi ceva – voi le numiţi ore de curs. Sunt momente în care trebuie să fii răbdător până când vei ajunge într-un anume loc – voi le numiţi minute de aşteptare. Sunt momente în care o viaţă poate fii salvată, sunt momente de un extaz covărşitor pe care nu le-am putea uită niciodată. Sunt momente de o suferinţă atât de crudă pe care cei slabi le numesc veşnicii de durere. Toată viaţa noastră se împarte în momente, fie ele bune sau rele. Poţi avea un moment doar cu tine. Poţi sta cu copilul tău un moment, nu 30 de minute. Poţi întârzia un moment, nu 5 minute. Poţi aştepta un moment, nu ore în şir. Poţi trăi un moment, nu câţiva ani. De asta trebuie să te bucuri de momente, nu de limitările din viaţa ta.
Dacă timpul nu s-ar mai scurge aşa de strict ca acum, dacă nu am mai fii aşa riguroşi şi am învaţa să trăim în momente, poate oamenii nu ar mai fi aşa speriaţi, aşa agitaţi. Oamenii nu ar mai alerga de colo-colo ca să nu întârzie cine ştie câte minute, oamenii nu s-ar mai speria de bătrâneţe pentru că n-ar există pentru ei. Dacă nu ar mai exista vârstele oamenii s-ar bucura în orice moment de evoluţia prin experienţă. Dacă oamenii nu ar crede că atunci când eşti bătrân trebuie să mori, nu s-ar mai teme atât de acel moment.
În viaţa mea nu trece timpul. Viaţa mea e un joc de lumini şi umbre, un buchet de emoţii şi experienţe şi un mozaic de momente. Ăsta e cursul firesc al timpului, doar că oamenii mai mult gândesc decât simt. Aşa mi-aş dori să treacă timpul ăsta pe care oamenii îl învinovăţesc de atâtea şi îl fac responsabil de prea multe faţă de câte poate duce.