Am scris acum ceva timp un text despre Genghis Khan. Dincolo de faptul că a fost unul dintre personajele istorice care m-au fascinat teribil, a fost și unul dintre liderii lumi memorați nedrept de istorie, dar nu despre asta e vorba astăzi. În zilele de scotocit cărți și pagini web, am descoperit o minunăție de frază spusă de liderul mongol: „Eu sunt pedeapsa lui Dumnezeu. Dacă nu ai fi comis păcate mari, Dumnezeu nu ar fi trimis asupra ta o pedeapsă ca mine.” Și dacă tot vreau să vorbesc astăzi despre război, nu puteam să nu aduc în discuție un real geniu militar.
Vedeți voi, în filosofia creștină există două căi: smerenia și păcatul. Fiecare dintre ele are reguli clare, limite clare și destinații fixe. Poate și din pricina acestei radicalități m-am regăsit adesea în filosofia popoarelor asiatice. În filosofie chineză, de exemplu, există Yin&Yang – două căi complementare, care nu se resping și nu se exclud, ci se îmbină în firesc. În cuvinte simple, acest concept ne spune că binele și răul trăiesc împreună în lume, contopindu-se și fiind dependente unul de existența altuia. Dacă răul ar dispărea, ar dispărea și o parte din bine, și-atunci echilibrul se destramă.
Nu putem înțelege pe deplin lumea în care trăim și nici nu ne putem adapta până ce nu vom cădea de acord că răul este necesar. Creștinismul ne spune că răul vine dintr-o sursă externă lui Dumnezeu și că, fără rău n-am putea vedea binele, dar în filosofia chineză aceste două energii nu se resping, nu se neagă una pe cealaltă. Într-adevăr, dacă n-am fi înconjurați și de rău, n-am putea distinge binele, dar nu l-am putea distinge nici dacă am fi înconjurați numai de acesta.
Există un echilibru care se păstrează și, deși sună aberant, pentru sutele de copii folosiți drept scut uman în războaie, există sute de călugări ce-și duc viața în rugăciune. Pentru fiecare bucată de istorie distrusă de o bombă, există o alta abia dezvelită. Pentru fiecare palmă există și o mângâiere, iar cei care nu concep firescul din acest echilibru sunt sortiți să-și petreacă viața poftind binele și îngrozindu-se de rău.
Mulți au impresia că omul echilibrat este cel fără defecte, dar omul fără defecte e o paiață fără simțiri, dorințe și scop. Defectele sunt, de fapt, cele care ne educă simțurile și care ne maturizează, iar scopul nu este să le suprimăm, ori să le tratăm ca pe o boală contagioasă, ci să le șlefuim, să facem din ele avantaje, filtre. Ești iute la mânie? Învață să bați la tobe ca Nicko McBrain. Ești priceput la minciună? Pune mâna pe condei și scrie minciuni cu prolog și deznodământ. Nu te preface că n-ai defecte, ori nu te duce la un medic care să ți le trateze ca pe o răceală. Descoperă în tine calități, abilități care să le țină în echilibru.
Așa-i și cu echilibrul în care stă lumea. Avem nevoie de ură, de războaie, de acel rău din care se poate naște și bine. Iar dacă vi se pare că lumea alunecă pe o pantă greșită și că răul pare că vrea să ne înghită pe toți, e doar pentru că răul are pe el sclipici și-l vezi de la distanță. Ca să vezi și binele ai nevoie de puțină atenție. El există și nu doar pentru a pava drumul spre Iad. Așa cum soarele este umbrit de nori, așa și luna luminează drumul călătorului prin întuneric. De ce credeți că Dumnezeu a creat toate acestea și n-a creat numai zi? Chiar și el are un astfel de opus, iar acela nu e răul. Opusul conștiinței comune este întunericul minții. Ignoranța, autosuficiența, nepăsarea și lenea reprezintă opusul care-l ține pe Dumnezeu în echilibru.
