Singurătatea e cel mai bun medicament sau cel mai mare chin. Unora le trebuie singurătate ca să poată să își limpezească mintea, iar alții fug spre mările de oameni pentru că se tem de ea. Cert e că singurătatea e parte din noi și trăim în ea mai mult decât am crede. Ne naștem singuri, cel mai mare sprijin îl primim de la noi înșine, iar după viața de aici plecăm tot singuri. Până și Dumnezeu era singur într-o mare de nimic. Poate de aia ne-a și creat. Se simțea prea singur. Dacă mă uit azi puțin în jur, cred că e mai singur acum. Până și Iadul eu îl vâd ca pe un loc în care suntem înconjurați de oameni, dar nu-i simțim pe niciunul. Iadul e-n sufletul omului ce se simte singur deși e înconjurat de o mulțime. Și totuși, ce fac oamenii când sunt singuri?
Când sunt singuri oamenii plâng. Lasă garda jos și își permit să simtă totul. Ei plâng de fericire, plâng pentru că au lăsat iară pe cineva să îi influențeze. Plâng pentru că nu se regăsesc, plâng pentru că ceva nu le-a ieșit așa cum își doreau sau plâng pentru cineva. Oamenii plâng cel mai rău atunci când le e teamă. Stau într-un colț privind spre nicăieri și-și plâng de milă. Poate că plâng pentru că nimeni nu îi înțelege sau poate pentru că nimeni nu-i apreciază. Poate lacrimile lor cad pentru a spăla noroiul aruncat în alții sau poate pentru a curăța inimi zdrobite. Poate plâng pentru că n-au sau poate pentru că nu le trebuie. Ei plâng pentru că simt prea multe sau pentru că nu mai simt nimic. Poate că au rănit pe cineva sau poate c-au iubit pe cineva. Nu știu! Oamenii plâng sincer doar când sunt singuri. Poate nu merităm, noi restul, să le înțelegem lacrimile.
Când sunt singuri oamenii se critică. Poate se privesc în oglindă sau poate nu au nici măcar curajul ăsta. Se privesc și se critică, se compară, se judecă și se pun singuri la pământ. Ei nu știu să facă nimic. Nu sunt demni de oameni sau sentimente și nu merită ceea ce au. Ei oferă prea mult necondiționat sau poate nu oferă nimic. Ei au prea multă încredere în oameni și nu au încredere în nimeni. Ei știu prea multe și nu știu nimic. Ei nu au abilități, nu au calități și nimeni nu îi apreciază. Sunt prea duri, dar se tem să fie duri. Sunt prea orgolioși și nu mai au pic de orgoliu. Ei nu merită nici măcar singurătatea și nici pe altcineva lângă ei. De fapt, ce știu eu?! Doar ei știu. Ei știu cât de dur îi critică singurătatea.
Când sunt singuri oamenii se admiră. Poate nici nu mai au nevoie să se privească în oglindă pentru a vedea câte sunt de admirat la ei. Sunt frumoși și au toate calitățile ce se puteau îngrămădi în bucata aceea de carne așa de frumos modelată. Ei merită totul și parcă totul e prea puțin. Au reușit să facă tot ce trebuia și tot ce și-au propus și parcă și ceva în plus. Au ajutat, au oferit, au muncit, au iubit și parcă au făcut asta mai bine decât se așteptau. Singurătatea le oferă totul, dar cu prima ocazie ea dispare și rămâne poate nimicul în urma ei.
Când oamenii sunt singuri își dau seama cine sunt. Singurătatea îi îndepătrează pe alții și ți te redă pe tine. Acum nimic nu mai ajunge la tine. Nici măcar o influență exterioară. Sunteți doar tu și cu tine și vă puteți sfătui lucid și pur. Acum poți lua decizii în ceea ce te privește și acum îți poți da seama că doar tu ști ce e mai bine pentru tine. Când singurătatea apare nu rămâi singur, ci rămâi cu tine. Mereu te ai pe tine. Indiferent de moment. Poate că cea mai simplă și nefolosită cheie pentru o viață echilibrată aici e conștiența de sine. Mulți nu se văd pe ei, dar îi văd limpede pe ceilalți si cred că fără ei sunt singuri.
Singurătatea nu există cu adevărat. Ea e simțită doar de cei ce nu se cunosc, de cei ce nu se simt. Singurătatea nu e nici un loc în care să te poți refugia și nici un loc de pedeapsă. E o dimensiune în care universul te aduce când vede că începi să te îndepărtezi de tine. Vei ajunge în Iad atunci când te vei pierde definitiv pe tine. Până atunci, când ești singur vorbește-ți și descoperă-te.
Astazi articolul tau tocmai m-a inspirat sa scriu o poezie intitulata „singuratatea”,iar pentru asta tin sa iti multumesc nespus de mult,de obicei nu prea am parte de atata inspiratie cand vine vorba de scrisul poeziilor.
Mult succes in continuare
Ma bucur mult sa aud asta! Si apreciez. Mult succes si tie. 🙂
Articolul a mers fix la sufletul meu.
Au fost ani cand imi era frica sa raman singura cu mine. Acum mi-e drag, atunci imi ascult sufletul, stau de vorba cu mine, ma iubesc, ma „cocoon”-esc. Visez si fac planuri.
In singuratate nu mi-e jena sa fiu autentica: rad, plang, dansez, urasc, si nu imi pasa de normele societatii.
Asa si trebuie. Cineva m-a invatat ca o singura persoana va ramane mereu langa tine, indiferent de ce se va intampla. Aceea esti tu. Si pe tine nu te poti descoperi decat in asa-zisa singuratate.