N-am simțit când vinul mi-a înghițit rațiunea și instinctele. Era sec și așa era acum și sufletul meu. Știam că ce avea să se întâmple urma să doară infinit atunci când simțirile mi-ar fi revenit, dar continuam să beau și să-mi spun că sunt pe cale să-mi înfig colții în visul meu. Îmi spuneam că merit, că eu am făcut să se întâmple asta și mă mințeam că pot să plec oricând. Ca să nu simt frica priveam fix spre locul în care avea să fie mormântul sufletului meu. Iubirea era deodată și durere și morfină, corpul nu avea forța necesară să se opună, iar sufletul, în lipsa rațiunii înecate-n vin, alerga cu disperare, năucit și plin de speranță, fix către abisul în care simțea că-și va găsi sfârșitul.
L-am privit în ochi și-am văzut în acel verde șters cum mi se stinge sufletul. Cum se afundă tot mai adânc în nevoia lui de a mă copleși, de a se salva, de a-și răzbuna durerea și-am simțit cu zdrobea fiecare lucru bun pe care-l credeam despre mine. Eram paralizată de imprudența de a mă fi îndrăgostit, iar el îmi îndesa pe gât regretele. Mi-a consumat moralitatea, demnitatea, mândria și orgoliul și m-a lăsat goală. Voia cu tot dinadinsul să simt că tot ce reprezint îi aparține și, de fiecare dată când încercam să mă îndepărtez, își înfigea ghearele în subconștientul meu și mă trăgea înapoi. Uneori mă lăsa să cred că sunt liberă, să cred că pot să exist în absența lui, apoi, după ce prindeam un pic de strălucire, apărea din nou ca s-o consume.
Când i-am văzut pentru prima dată acei ochi erau de un verde intens, sălbatic, hipnotizant. Am făcut imprudența să cred că-n asemenea ochi rari se ascunde iubire, dar verdele intens oglindea un suflet gol prin care lumina nu mai trecuse de mult. Pe măsură ce sufletul lui prididea să fure lumina din al meu, verdele devenea spălăcit, fad, supărător. Am crezut că acei ochi cruzi ascund vise, dar am descoperit cele mai reale coșmaruri. Am crezut că ochii lui mă văd pe mine, dar ei vedeau doar bucata de ființă ce-ar fi putut să-i hrănească lui orgoliul și să-i peticească rănile. Am crezut că el va umple golurile pe care le avem în suflet, dar am rămas azi doar cu resturile a ceea ce-am fost după ce-a luat ce i-a trebuit.
Am continuat să sper pentru că speranța era ultimul lucru pe care nu-l luase încă. Speram că odată ce-și va vindeca rănile, va înceta să mai muște adânc din sufletul meu. Speram să vadă că mă sting și să-mi mai lase o fărâmă de lumină cât să nu-mi rătăcesc sufletul. Am sperat că mă va vedea drept egala lui până ce-am luat ultima gură de vin. Devenise acru, înțepător și înecăcios și-am înțeles atunci că-n pahar nu mai era de mult vin, ci dulcea și eliberatoarea trezire a rațiunii. Am izbit cu putere paharul de perete ca milioanele de cioburi mărunte să străpungă tot ce prind în cale, iar vinul să se poată scurge pe perete așa cum mi-am scurs eu firea, lăsând în urma-i pete care n-or să se mai curețe vreodată. Atunci a înțeles că nu va mai putea să mă oprească și s-a dat din drumul meu.
Am plecat de lângă el cu ultimele puteri pe care le mai aveam și m-am ascuns printre oameni. Plângeam de durere doar atunci când nu mă vedea nimeni ca să nu vadă ceilalți fragilitatea rușinoasă de care dădusem dovadă. Sufletul meu golit urla acum de durere și-n puținele momente de liniște mă cuprindea o frică cumplită. Dacă va veni, are să poată să-mi rupă din nou sinele în bucăți fără să pot riposta? Mă îngrozea c-am să răspund grăbită dacă m-ar striga și mă uram pentru că mi-era dor să-mi văd chipul în lucirea ochilor verzi.
