CLAUDIA F. BADEA

Trebuie să fiu puternică, dar sensibilă, să fiu frumoasă, dar naturală, să merg pe tocuri, dar nu prea înalte, să tac, dar să spun ce e nevoie să fie auzit, să merg drept, dar în dreapta cuiva, să zâmbesc, dar cu capul în jos, să pot orice, dar să fiu neajutorată, să gândesc, dar nu de una singură, să fiu inteligentă, dar atât cât să știu c-ar trebui să tac. Trebuie să am valori morale, dar flexibile la nevoie, să știu să fac lucruri fără să mai fi făcut înainte.

Trebuie să fiu menajeră, bucătăreasă, bonă, profesor de meditații, terapeut și, la nevoie, salahor, dar nu pot fi cine cred eu c-ar trebui să fiu. E vina mea când sunt o victimă, vorbesc mereu prea mult, gândesc mereu prea prost, pun mereu prea puțină sare, sunt prea isterică, prea pretențioasă, prea feministă, prea neîndreptățită. Mă culc cu prea mulți bărbați, am prea puțină experiență în orice, port haine prea sexy, merg prea drept pe stradă, vorbesc prea mult cu necunoscuți, am prea multe gânduri proprii. Vreau bani nejustificat, fac crize, plâng prea mult, gătesc prea rar, n-am sânii care trebuie, am părul prea scurt, am vise și priorități prea mari pentru ce pot eu. Nu sunt măritată, nu am copil, nu port make-up, nu-mi strâng rochiile prea mult în talie…

Salut! Sunt Claudia, am 28 de ani și m-am născut femeie. Acest privilegiu le oferă bărbaților speriați și nesiguri pe ei impresia că-mi pot spune ce să fac, ce să port, cum să mă port, cum să nasc, cum să gândesc și ce să gândesc. Sunt femeie și cu cât un bărbat o are mică (stima de sine), cu atât va urla la mine mai tare că rolul meu este să fac copii și ciorbă. Sunt femeie și cu cât un bărbat a fost mai puțin iubit de mama lui, cu atât mai tare va crede că nu mă pricep la nimic și că nu valorez decât atât cât crede el c-ar trebui să valorez. Sunt femeie și cu cât un bărbat a fost mai refuzat de femei, cu atât mai puternic îmi va judeca și jigni mie standardele.

Sunt Claudia, am 28 de ani și sunt feministă! Nu pentru că vreau superioritate, ci pentru că vreau egalitate. Nu vreau să îmi fie frică sau rușine să merg ziua sau noaptea pe strada, nu vreau să am eu grijă la felul în care mă îmbrac, nu vreau să îmi fie rușine cu cine sunt, nu vreau să fie vina mea dacă sunt abuzată, dacă sunt bătută nu vreau să fie toată lumea convinsă că sigur am făcut eu ceva ca să merit, nu vreau ca un bărbat să îmi spună ce să fac cu corpul meu, nu vreau să aibă nimeni altcineva în afară de mine drept asupra mea, nu vreau să fiu proprietatea nimănui. Nu vreau să fiu luată peste picior atunci când încerc să vorbesc serios, nu vreau să stau doar la cratiță, nu vreau să tac și să îndur!

Sunt femeie și nu voi accepta niciodată ca în numele meu să vorbească un bărbat!

În timp ce-mi repetam că nu pentru el am ales  parfumul pe care să-l port, am tăiat eticheta de la rochia neagră și-am călcat-o tacticos, dar nu perfect ca să pară c-am fost neglijentă din lipsă de interes. Am îmbrăcat-o cu grijă, iar materialul destul de rigid și-a găsit rapid cel mai bun mod în care să se așeze. Am pus rujul roșu în geantă, m-am încălțat și am plecat, nu înainte însă de a mă asigura că fiecare fir de păr era la locul lui. În timp ce coboram scările m-am surprins zâmbind și m-am oprit. Nu-mi dădeam voie să zâmbesc prea mult gândindu-mă la el, căci nu i-ar fi făcut bine niciunuia dintre noi.

Nu se întunecase încă, dar soarele nu mai era pe cer. Orașul era îngrijorător de liniștit. Era pentru prima dată când mi-aș fi dorit să mă întâlnesc cu un milion de oameni și să aud claxoanele sutelor de mașini agitate. Așa n-aș mai fi avut răgaz să mă gândesc la ce urma să-i spun, ce întrebări absurde aveam să ne mai punem doar pentru a le ocoli pe cele care dureau și nici n-aș mai fi avut răgaz să mă gândesc în ce moduri să-l privesc fără să bage de seamă ce simțeam. Liniștea îmi epuizase mintea în cele câteva zeci de minute petrecute pe drum și, deși știam că nu e niciodată ca-n mintea mea, aveam deja totul planificat.

Când am ajuns la cafenea aveam lacrimi în colțul ochilor și tot ce speram era să nu fi ajuns el înaintea mea. Nu aș fi știut cum să-i justific rătăcirea care mi se citea pe față. L-am căutat cu privirea prin cafenea și cum nu l-am văzut, m-am așezat la o masă lângă geam și-am așteptat. De fiecare dată când ne vedeam se simțea în același timp și ca prima dată când ne-am văzut, dar și ca și cum ne-am fi văzut de vieți bune încoace. Am reușit să mă calmez atât cât să nu bage de seamă dorul atunci când m-ar fi privit în ochi.

Calmul meu s-a spulberat, iar lacrimile au revenit ușor atunci când am văzut bucuria din ochii lui în clipa în care a fixat cu privirea masa la care-l așteptam. Din doar câțiva pași era deja lângă mine. Și-a tras scaunul și s-a așezat fără a schița vreun alt gest și-am rămas pentru câteva secunde în liniște, doar privindu-ne în ochi.

Se zice că ochii sunt oglinda sufletului, dar oglinda mea a fost făcută bucăți acum multă vreme și-am crezut că sufletul meu nu va mai avea niciodată în ce să se oglindească. Asta până ce-am înțeles că și cioburile sunt tot oglinzi, doar că, pentru a vedea imaginea completă, cel din exterior trebuie să pună în mintea lui cioburile în ordine, altfel va vedea doar bucăți. Nu știam sigur dacă el vede cioburile sau nici măcar n-a băgat de seamă că oglinda era spartă, dar nici n-aș fi îndrăznit vreodată să-l întreb ce vede. Era una dintre întrebările pe care îmi era frică să le pun.

Am vorbit ore în șir despre lucruri de tot felul și-am sperat ca nimeni să nu bage de seamă liniștea firească din ochii noștri. Oricum n-ar fi înțeles ei că și ochii se pot săruta. Că există clipe în care oamenii se iubesc din privirii cât pentru o viață întreagă, se ating, se strâng în brațe și se sărută sincer doar privindu-se în ochi. Acelea sunt momentele în care sufletele, nu trupurile se iubesc. Aceea este iubirea pe care n-o vede nimeni, dar pe care o trăiesc cei ce se privesc; e iubirea ce nu poate fi judecată și care nu dispare dacă clipești. În acele frânturi de trăire cei ce se privesc în ochi trăiesc cu frică; se tem că nu se vor putea săruta niciodată și-n același timp se tem că un sărut ar putea spulbera tot. Oamenii care se iubesc doar din priviri știu că nu se vor putea mulțumi niciodată doar cu atingeri nevinovate și că primul sărut îi va trage spre păcatul pe care n-au curaj să-l săvârșească.

Când am simțit că acei ochi verzi mă copleșesc și că, într-un moment de slăbiciune, nu le-aș mai putea refuza nimic, am găsit rapid o scuză bună ca să pot pleca fără să simtă, speram eu, cât de confuză eram. Deși nu merg singură pe stradă după ce se întunecă, am preferat să fac asta. Aveam nevoie să respir, să plâng fără să mă întrebe cineva dacă sunt bine, să zâmbesc fără să creadă cineva că sunt nebună. Am mai simțit o vreme mirosul parfumului lui și m-am întors de câteva ori crezând că vine după mine, dar începeam să râd de fiecare dată când făceam asta pentru că el n-ar fi venit niciodată după mine, deși i-ar fi fost mai bine. Preferam să nu mă gândesc să sunt eu egoistă și voiam să consum toată acea energie ce mă ardea până în clipa în care intram pe ușă pentru că nu voiam să simt nevoia să-l văd pe canapea…

N-am simțit când vinul mi-a înghițit rațiunea și instinctele. Era sec și așa era acum și sufletul meu. Știam că ce avea să se întâmple urma să doară infinit atunci când simțirile mi-ar fi revenit, dar continuam să beau și să-mi spun că sunt pe cale să-mi înfig colții în visul meu. Îmi spuneam că merit, că eu am făcut să se întâmple asta și mă mințeam că pot să plec oricând. Ca să nu simt frica priveam fix spre locul în care avea să fie mormântul sufletului meu. Iubirea era deodată și durere și morfină, corpul nu avea forța necesară să se opună, iar sufletul, în lipsa rațiunii înecate-n vin, alerga cu disperare, năucit și plin de speranță, fix către abisul în care simțea că-și va găsi sfârșitul.

L-am privit în ochi și-am văzut în acel verde șters cum mi se stinge sufletul. Cum se afundă tot mai adânc în nevoia lui de a mă copleși, de a se salva, de a-și răzbuna durerea și-am simțit cu zdrobea fiecare lucru bun pe care-l credeam despre mine. Eram paralizată de imprudența de a mă fi îndrăgostit, iar el îmi îndesa pe gât regretele. Mi-a consumat moralitatea, demnitatea, mândria și orgoliul și m-a lăsat goală. Voia cu tot dinadinsul să simt că tot ce reprezint îi aparține și, de fiecare dată când încercam să mă îndepărtez, își înfigea ghearele în subconștientul meu și mă trăgea înapoi. Uneori mă lăsa să cred că sunt liberă, să cred că pot să exist în absența lui, apoi, după ce prindeam un pic de strălucire, apărea din nou ca s-o consume.

Când i-am văzut pentru prima dată acei ochi erau de un verde intens, sălbatic, hipnotizant. Am făcut imprudența să cred că-n asemenea ochi rari se ascunde iubire, dar verdele intens oglindea un suflet gol prin care lumina nu mai trecuse de mult. Pe măsură ce sufletul lui prididea să fure lumina din al meu, verdele devenea spălăcit, fad, supărător. Am crezut că acei ochi cruzi ascund vise, dar am descoperit cele mai reale coșmaruri. Am crezut că ochii lui mă văd pe mine, dar ei vedeau doar bucata de ființă ce-ar fi putut să-i hrănească lui orgoliul și să-i peticească rănile. Am crezut că el va umple golurile pe care le avem în suflet, dar am rămas azi doar cu resturile a ceea ce-am fost după ce-a luat ce i-a trebuit.

Am continuat să sper pentru că speranța era ultimul lucru pe care nu-l luase încă. Speram că odată ce-și va vindeca rănile, va înceta să mai muște adânc din sufletul meu. Speram să vadă că mă sting și să-mi mai lase o fărâmă de lumină cât să nu-mi rătăcesc sufletul. Am sperat că mă va vedea drept egala lui până ce-am luat ultima gură de vin. Devenise acru, înțepător și înecăcios și-am înțeles atunci că-n pahar nu mai era de mult vin, ci dulcea și eliberatoarea trezire a rațiunii. Am izbit cu putere paharul de perete ca milioanele de cioburi mărunte să străpungă tot ce prind în cale, iar vinul să se poată scurge pe perete așa cum mi-am scurs eu firea, lăsând în urma-i pete care n-or să se mai curețe vreodată. Atunci a înțeles că nu va mai putea să mă oprească și s-a dat din drumul meu.

Am plecat de lângă el cu ultimele puteri pe care le mai aveam și m-am ascuns printre oameni. Plângeam de durere doar atunci când nu mă vedea nimeni ca să nu vadă ceilalți fragilitatea rușinoasă de care dădusem dovadă. Sufletul meu golit urla acum de durere și-n puținele momente de liniște mă cuprindea o frică cumplită. Dacă va veni, are să poată să-mi rupă din nou sinele în bucăți fără să pot riposta? Mă îngrozea c-am să răspund grăbită dacă m-ar striga și mă uram pentru că mi-era dor să-mi văd chipul în lucirea ochilor verzi.