CLAUDIA F. BADEA

Salut! Ce mai faci? Sper că ești bine pentru că mie nu-mi mai spui… A trecut atât de mult timp de când nu ți-am mai auzit vocea încât nu o mai am nici măcar în minte. Eu am uitat de ea și tu de mine. Mie îmi e dor, iar tu continui să crești și uneori pare că nici nu mai contează pentru tine partea aia zdravănă de trecut care ne leagă. Știu care e cauza, dar aștept să îți dai și singur seama.

Îmi vine să râd odată cu lacrimile care mi se scurg ușor pe la colțul ochilor. Mai știi câte vise, speranțe, promisiuni, dorințe, secrete și sentimente? Și acum s-a dus până și amintirea lor, dar e bine. Eu sunt copilul aici, m-am prins. Te-am făcut să plângi, să râzi, să fii conștient, să accepți și să-nțelegi. Te-am făcut să te admiri, ți-am pus aripi cu mâinile mele și ți-am dat o palmă pe spate când nu erai atent la realitate sau când egoul tău o lua pe căi greșite. Te citeam mai ușor decât citești o carte și te-nțelegeam mai bine decât mă-nțeleg acum pe mine. Dar acum nu mai pot face asta. Nu mai știu nimic din ceea ce ești. Sau poate ai rămas la fel, dar ai alergat atât de mult în sensul opus încât timpul m-a făcut să uit și ce știam. Sau poate nu știam nimic. Poate doar am pretins amândoi că ne știm. Poate ne-am acordat timpul unul altuia doar pentru că nu ne acorda altcineva nouă sau poate doar s-a întrerupt „conexiunea”….

Așează-te puțin în timp ce citești asta. Închide pentru o secundă ochii și lasă inima să bată după cum vrea ea. Lasă-ți conștiința să vorbească.  Ce spune? Mai ține minte când îi foloseam pe alții drept pretext ca să scriem unul despre altul? Ea știe și ți-ar spune, dar când vrea să-ți amintească de toate astea o sufoci. Sau poate glasul altcuiva se aude mai tare decât vocea din mintea ta. Cine știe… ai putea totuși să te-ntrebi: ce-a fost acolo și atunci? Ce simțeai atunci și ce-a mai rămas din acele vise acum? Ce sau cine ne-a schimbat pe amândoi? Dacă întrezărești o lacrimă în ochii sau inima ta, las-o să se scurgă. Cândva erai fascinat că pot să le provoc. Dar te rog, savurează asta în Intimitate. Să nu vadă nimeni ce-ai fost și să nu doară pe nimeni ce-ai simțit.

Știm amândoi unde a-nceput asta, când și de ce s-a terminat și că nu va mai fi niciodată la fel, dar eu măcar am curaj să recunosc pentru că nu mă mai costă nimic. Sau poate totul e doar în mintea mea. Și așa e prea multă agitație pe acolo. Poate o să scap de toate astea ca să mai fac puțin loc pentru alte emoții cu care să mă îmbrac….

 

Sper că ești bine. Dacă nu, spune-mi!

 

Claudia F. Badea

Cu toate că mi s-au întâmplat multe în ultimul timp, nu am simțit nevoia să mai scriu cum simt acum. Mă simt datoare să împart cu voi o experiență care m-a făcut să mă simt ciudat…. Nu știu încă nici eu în ce fel ar trebui să mă fii simțit. Tot ce știu e că am avut noroc. Sau poate nici despre noroc nu e vorba…

 

Vinerea trecută mi-am petrecut ore bune în sala de lectură a Bibliotecii lucrând la un proiect despre jurnalismul radiofonic. Când am simțit că îmi pierd energia și că atenția mea începe să fugă, adică după circa 5 ore, mi-am strâns lucrurile, am pus cărțile la locul lor și am plecat. Am pierdut câteva minute aproape fără sens, plimbându-mă și încercând să dau impresia că știu precis unde merg și ce vreau să fac. Aveam de ales între a pierde vremea încă o oră în așteptarea cuiva sau a mă întoarce înapoi în campus. Poate influențată de mine sau de cel pe care urma să îl așept, am decis să merg în locul meu favorit din tot orașul pentru a savura un ceai și o carte în liniște. Așa măcar simțeam că fac ceva util, nu doar pierd vremea rătăcind printre oameni și poveștile lor nespuse.

Am intrat nerăbdătoare și puțin obosită în locul meu favorit, librăria Fragilistic (cei care sunt din același oraș cu mine înțeleg poate și de ce iubesc acel loc așa mult). Am hoinărit total dezorientată printre cărți și căutând mai mult o pastilă împotriva plictiselii, decât o carte anume.Am luat la întâmplare 2 cărți de pe rafturi – una de psihanaliză și cea din fotografia de mai sus. Am făcut un ușor slalom printre oamenii care alergau de colo-colo, la fel de preciși ca și mine în a alege ceva și m-am așezat la o măsuță. Am răsfoit întâi cartea de psihanaliză, însă manierea în care era scrisă și opiniile enunțate nu m-au atras așa că am luat cealaltă carte. Eram fascinată și încă sunt, de fapt, de titlu, așa că m-am decis să îmi încep lectura. Între timp îmi mai ridicam privirea instinctiv la agitația oamenilor în goana lor după cărți. La un moment dat, mi-am ridicat privirea și am văzut aproape de mine o doamnă care studia cărțile de pe raft. Nu i-am acordat mai multă atenție decât altora, așa că mi-am îndreptat din nou privirea spre carte. La mijlocul unei propoziții am fost întreruptă brusc de un glas feminin.

– Îmi permiți, te rog să îți fac cadou acea carte? Sau oricare alta! Alege tu una!

– Poftim?!

Eram puțin sceptică și intrigată. Brusc mi-am dat seama că era doamna căreia nu-i acordasem prea multă atenție cu câteva clipe în urmă. Era destul de bine îmbrăcată și părea să aibă în jur de 50 de ani. Părea puțin agitată, grăbită și la fel de mirată ca și mine. Poate că asta m-a făcut să mă și sperii puțin

 

– Vorbesc serios! Permite-mi te rog să îți cumpăr o carte. Vâd atât de puțini tineri citind, încât simt nevoia să fac asta. Mai ales când văd cât de concentrată ești pe acea carte.

– Dar nu vă pot permite. Nici măcar nu ne cunoaștem și e puțin incomod. Apreciez gestul, dar nu este nevoie.

Nu știam cum mai exact să reacționez. Mă privea fix și mă simțeam puțin stânjenită, dar totuși, cum, de nicăieri, apare cineva care vrea să îmi cumpere mie o carte? Mi-a luat cartea de pe măsuță și m-a întrebat: „Dacă ți-o voi face cadou, o vei accepta?” Nu am avut răgaz să răspund că deja plecase cu cartea. Eram mult prea mirată ca să mai știu ce și cum să fac. Până am apucat să mă dezmeticesc bine s-a întors la mine cu cartea. I-am mulțumit și am schimbat câteva vorbe despre tineri și relația lor cu cititul. Am invitat-o la „Seara de carte” și mi-a promis că va veni. Am rugat-o să ia loc lângă mine pentru a mai schimba câteva vorbe, dar a refuzat.

– Îmi pare rău! Sunt pe grabă. Te-am văzut pe geam de afară și am intrat special pentru tine în librărie. Am văzut și cât de atentă erai și distanța la care țineai cartea și am simțit nevoia să îți fac cadou cartea aceasta.

Apoi a plecat în mare grabă.

 

Am rămas pe gânduri, cu cartea în față. Eram atât de uimită și încântată încât, spre rușinea mea, am uitat numele doamnei. Cred că de asta îmi pare cel mai rău…

 

Nu știu cum să consider întâmplarea asta, însă cert e că mă simt norocoasă și foarte recunoscătoare. Am simțit să scriu despre asta. Măcar atât să fac după un asemenea cadou.

 

Claudia F. Badea

 

Unii dintre voi știu că merg la un club de lectură în oraș. La una dintre întâlniri am cunoscut-o pe Manon Lescaut, a Abatelui Prevost. Cartea are un mesaj foarte puternic, însă, din punctul meu de vedere, finalul nu se ridică absolut deloc la nivelul așteptărilor. Și pentru că mi-am exprimat această opinie, am primit provocarea de a reinterpreta finalul. Nu îl voi specifica aici pentru că aș strica farmecul unei cărți pe care o recomand, dar voi interpreta diferit destinul tragic al unuia dintre personaje pentru a crea un final la nivelul de emoție puternică pe care îl așteptam de la un clasic al secolului XVII.

 

 

 

        Oamenii-și pierd sufletul atunci când iubirea piere din ei, căci e în zadar să crezi că poți sălășlui viață în ceva ce nu are esența vieții și anume, dulcele sentiment al iubirii. Sunt tânără, însă cred totuși că sufletul meu s-a pierdut. Și-a pierdut iubirea în fracțiunea de secundă în care a conștientizat-o. Și dacă nu s-a pierdut el de mine, mă voi pierde eu de el. Îl voi lăsa să caute singur ce are nevoie. Poate el va ști mai bine decât mintea mea de copilă ce-i trebuie.  

        Eram așa de crudă și înțelegeam așa de puține din viață… Credeam că știu de ce am nevoie, credeam că știu ce sunt sentimentele și cum să mă lepăd de ele, credeam că nevoile mele se rezumă doar la răsfățul trupului și credeam că mă pot descotorosi oricând de sufletul meu și de oamenii care știu cum să-l mângâie. Credeam atât de multe, dar știam atât de puține. Puteam să jur că dacă îmi îngrijesc trupul nici nu va mai fi nevoie să îmi întorc privirea către suflet. Nu i-am simțit fragilitatea și importanța până ce nu s-a sfărâmat și-a început să iasă din mine ca un nor de praf. Praf…. Atât a mai rămas acum dintr-un suflet care pretindea că știe totul. L-am risipit cu două răsuflări și i-am acoperit urmele cu lacrimi. Mi-a mai rămas doar un trup crud, gol, sec și care poartă adânc înfipte-n carne urmele unei minți egoiste și inconștiente. Tot ce-a ramas e o bucată de carne care-aștept să putrezească și să se facă țărână ca și sufletul.

        Dar poate așa-i e omului dat – să-și risipească trupul, să-și piardă sufletul și să-și chinuie mintea. Am cunoscut iubirea și-n câteva clipe am pierdut-o. Am atins Paradisul și în câteva clipe m-am trezit izbită de fundul iadului. Și nu e nimeni altcineva vinovat în afară de mine. Mi-am vândut trupul fraged sperând că voi primi fericirea în schimbul lui, dar mi-am neglijat sufletul fragil. Când am realizat unde îmi e fericirea și am încercat să i-o ofer era deja prea târziu. Îndurase atâta durere încât extazul l-a sfâșiat. Există „prea târziu” pentru iubire, iar acest „prea târziu” pe mine m-a lăsat ca pe un cadavru conștient de moartea sa. Un cadavru care știe că nu mai are nimic și doar așteaptă să putrezească, dar unul cu minte ca să-și îndure chinurile morții și singurătății.

        Ce Iad mai mare pentru om decât sufletul lipsit de iubire și mintea care să-i conștientizeze durerea? Omul singur se aruncă-n cap în Iad! El și egoul lui morocănos au dat naștere iadului. Căci înainte nu erau decât Dumnezeu, iubirea și Raiul. Apoi egoul a glăsuit in Eva, în copiii ei și-n copiii copiiilor ei până la noi. Dumnezeu i-a făcut pe oameni uniți prin ființa Sa, dar egoismul i-a împărțit în rase, neamuri, rudenii, religii și plăceri. Când omul s-a rupt de iubire și-a ales să se scalde în egoul lui și-a blestema sufletul să nu poată gusta iubirea până ce nu-și ucide egoul. Cineva și-a ucis mândria și egoul și și-a umplut sufletul de iubire fiind gata oricând să o verse în sufletul meu, dar eu, în inconștiența mea omeneasă, am lăsat egoul să ucidă iubirea din mine. Eu mi-am pierdut iubirea, iar el viața. Universul are jocuri dureroase, dar corecte. Merit să îmi pierd sufletul și să îndur după ce-am lăsat atâta iubire să se risipească. Merit să îmi îndur trupul mort după ce am ucis un suflet plin de cea mai pură iubire.

         El mă iubea pe mine poate cu aceeași forță cu care Dumnezeu ne iubește pe toți laolaltă. Iar eu, ca un om orb și egoist ce sunt, mi-am bătut joc de iubirea lui. Așa cum facem noi toți cu iubirea lui Dumnezeu. Oare cum va fi dacă el va pieri exact cum a pierit și omul care mă iubea pe mine? Vom rămâne toți niște cadavre goale și fără pic de sens. Vom rămâne și cu rațiunea, dar la ce bun? Nu va face altceva decât să ne facă și mai conștienți de Iadul în care am putea fi. Dar dacă noi nu putem înțelege și respecta nici măcar iubirea unui om ca și noi, cum am putea crede că vom înțelege vreodată iubirea pură a celui ce-a meșterit lumea asta? Și El poate suferă acum pentru că nu înțelegem noi nimic. Și suferă de infinite ori mai durerost decât a suferit omul ce m-a iubit pe mine. Oare cât va mai rezista până să cedeze la fel ca omul ce-a trebuit să îndure aceeași iubire neîmpărtășită? Îmi e groază de clipa-n care iubirea va pieri până și din Dumnezeu.

 

        Mă plimb acum pe malul apei și mă întreb – Fără de iubire, ce alt motiv să mai trăiesc?