„Cel mai dureros lucru este să te pierzi în timp ce iubești pe cineva atât de mult încât uiți că și tu ești special”, spunea Hemingway. Și m-am pierdut; și am uitat; și a durut. Până într-o bună zi când mi-am amintit că sunt scriitor și că am puterea să mă recreez. Am început să scriu și să creez personaje care să simtă odată cu mine, care să fie vii, care să simtă lucrurile pe care îmi era mie frică să le simt.
Am găsit un el oarecare, un el care avea în ochi sclipirea pe care o aveam și eu înainte să uit. L-am smuls din lumea lui de muritor și l-am transformat în personajul principal al unor povești care n-aveau sens fără el. L-am făcut să simtă și iubire, și neputință, și rătăcire. L-am scris până ce n-a mai rămas nimic din el nescris. L-am transformat în tot ce-aș fi vrut să fiu și-n tot ce-aș fi vrut să iubesc și i-am dat ochi verzi ca să poată vedea cum lumea din jurul lui pălește-n fața universului din mintea mea.
Bietul muritor… câte i-oi fi pricinuit cât l-am târât prin haosul din ochii mei confuzi? Am vrut să-i dau lumină cât să devină Luceafăr, dar mă tem că l-am transformat într-o supernovă. Mă tem c-am pus atât de multă lumină în el din dorința mea de a-l vedea strălucind încât are să explodeze într-o zi, are să-nghită și lumea mea și are s-o lase în liniște și întuneric. Aș putea să-i dau drumul. E doar un muritor la urma urmei, dar e cea mai fidelă muză și cel mai real vis. Uneori mă tem că dacă nu l-aș mai scrie, ar dispărea pur și simplu, iar lumea are totuși nevoie de lumina din ochii lui. Fără muritori ca el, scriitorii ca mine ar scrie doar despre năpastele care se abat asupra lumii zi după zi. Cei mulți nu înțeleg, dar sufletele precum al lui ne salvează din a nu fi înghițiți de întuneric. Are-n ochii lui suficiente vise cât să țină-n echilibru mulțimi de suflete goale.
Ce-i drept, poate ar trebui să-l întreb într-o zi dacă vrea să rămână artă sau dacă vrea să rămână un oarecare el iubit de o oarecare ea. Sau poate ar trebui să nu-i spun nimic ori să-l mint că nu pe el l-am înghesuit în suferințele și-n stângăciile personajelor mele. Să-l las să trăiască lipsit de emoție, de întrebări, de acel dulce sentiment în care parcă știi ceva, dar nu știi dacă e bine ce știi. Să trăiască crezând c-a fost o vreme ori că n-a fost niciodată și să-și vadă liniștit de viața lui efemeră. Să nu afle niciodată cum e să fii arta cuiva și să n-ajungă vreodată să simtă lucruri incomode.
Eu mi-am amintit! Mi-am amintit cine sunt și câte povești au rămas fără final pentru că am uitat să-l scriu. Mi-am amintit cum e să-ți pierzi mințile și să te joci de-a Zburătorul. Pe cei ce m-au făcut să uit, să-i uităm!
Muritorului care m-a făcut să-mi amintesc n-am să-i scriu încă finalul poveștii. Am să încep povești noi și n-am să-i mai spun dacă sunt sau nu despre el. Poate are să uite într-o bună zi c-a fost vreodată personaj și atunci finalul poveștii lui se va scrie de la sine. Nu-mi fac griji căci nu-și va scrie singur finalul.
Am să continui să scriu povești, căci din povești sunt făcută și poveștile mă vor ține veșnic vie. Am să scriu și despre rătăcirile mele, despre suferințe și despre decăderi, însă voi scrie și despre transformarea muritorilor în stele. Am să scriu despre frici și curaj, despre vise și treziri, despre fantezii și realități. Am să scriu povești pe care le-am trăit, dar și povești pe care n-am să le trăiesc niciodată. Am să scriu pe înțelesul tuturor și-am să scriu și doar pe înțelesul meu. Am să scriu până ce n-are să mai rămână nimic de scris în lumea mea, căci mi-am amintit că pot scrie atât de multe povești cât simt și simt că pot să scriu infinite povești și să mă îndrăgostesc de la fel de multe personaje.
