Ploua îngrozitor de câteva zile. Totul era întunecat, apăsător și rece. Zgomotul ploii devenise aproape o tortură și pentru prima dată simțeam că ploaia vrea să mă țină captivă în colivia care fusese casa visurilor mele. Simțeam că universul se răzbună pe mine pentru că n-am trăit destul, dar încercam să fiu conștientă că lucrurile se întâmplă doar în mintea mea. Că cea mai grea temniță a omului e propria lui minte și că cele mai strașnice lanțuri sunt gândurile lui răstălmăcite și răzgândite.
Într-un moment de nebunie, de slăbiciune și de eliberare, într-un moment în care ceaiul nu mai încălzea niciun gând rece, iar vinul nu mai îneca nicio emoție, mi-am scos toate hainele și-am ieșit în ploaie. Primele câteva secunde au fost îngrozitoare. Picăturile mari, reci și iuți se loveau de pielea mea. Pentru o secundă corpul mi-a paralizat sub apa rece care mă udase complet și care se străduia să mă trezească și să mă copleșească. Apoi, am început să respir adânc, cu fața în sus și să-mi las corpul să încălzească ploaia ce-l acoperise. Stăteam singură, în mijlocul pustietății, complet goală și simțeam pământul cum își plânge durerile peste trupul meu obosit.
Am izbucnit în lacrimi de durere și-am plâns goală în ploaie pentru minute bune, apoi am râs cu toată inima pentru că am înțeles cât de puțini oameni au privilegiul de a se bucura de ploaie. Nu mai fusesem niciodată atât de vulnerabilă, atât de goală, atât de sinceră, atât de liberă. Mi-am dorit să locuiesc de una singură, în mijlocul lui nicăieri, pentru că voiam să pot să fiu vulnerabilă, să pot să fiu eu. Să am un loc departe de întreaga lume în care să pot să urlu de durere, să pot să râd ca o nebună și să pot să iubesc pe cine vreau fără ca privirile oamenilor să mă atingă, fără să fiu nevoită să mă comport într-un anume fel, fără să port măști. Dar când propriul meu paradis mi-a devenit colivie, am înțeles că întreaga lume e locul în care pot să plâng goală în ploaie.
M-am întins pe spate în iarba udă și-am continuat să trăiesc sub picăturile de ploaie. Nu îmi era frig, nu îmi era frică, nu mai simțeam niciun fel de apăsare. Pe când îmi chemam toți Arhanghelii să le explic cum arată Paradisul am simțit că o altă mână o apucă pe a mea. Nu era greu de ghicit a cui mână s-a prins de a mea. Erau foarte puțini cei care știau locul în care mă ascundeam de muritori, iar el era unul dintre acei oameni în fața căruia puteam să stau goală de orice fel de mască, de prejudecată, de normă și să fiu așa cum simt. Mi-am întors privirea spre el doar ca să-i văd chipul ud pentru că îndoieli nu avem. Am văzut atunci trupul lui gol întins pe iarba udă lângă al meu. Ne-am privit o vreme în ochi și-am văzut în verdele aprins tot ce scrisesem vreodată despre iubire și durere, iar când m-a strâns de mână și-a zâmbit am simțit tot ce nu voia Blaga să strivim.
La ce bun să ne fi spus ceva? Cuvintele erau prea efemere, prea mici, prea simple pentru ce aveam noi. Eram noi doi, goi, și ploaia care ne proteja, ne conecta la întregul univers și ne făcea conștienți de căldura corpului celuilalt. Nu ne vedea nimeni privind cerul și privindu-ne unul pe altul. Poate doar universul care oricum știa cât de mult ne străduiam să ne mințim chiar și pe noi, în lumea muritorilor, că nu ne-am fi dorit să trăim goi prin ploaie. Ne iubeam atunci fără să ne spună cineva că nu putem, fără să ne poată opri cineva, fără să ne putem opri chiar noi. M-am apropiat pentru o clipă și mi-am pus capul pe pieptul lui. Voiam să-mi simtă căldura și să-i ascult bătăile inimii în toată acea liniște.
Am rămas goi în ploaie pentru multă vreme. Universul ne îngăduia să ne iubim ținându-i departe pe muritori cu un scut greu de nori. Am fi rămas acolo pentru întreaga eternitate căci amândoi simțeam că e cel mai potrivit loc pentru noi, însă, în stângăcia noastră, în ignoranța noastră și-n inocența absurdă ne-am ales și vieți de muritori. Ne-am ales vieți de muritori cu drumuri dureros de distante, dar le-am ales înainte să descoperim că locul nostru e pe iarba udă. În lumea muritorilor rămânem doi străini care abia dacă-și vorbesc, dar atunci când va ploua și vom simți că muritorii ne sufocă, nu ne înțeleg, ori nu ne iubesc așa cum simțim noi c-ar trebui să fim iubiți, vom alerga spre pustiul care ne-a legat, ne vom dezbrăca de hainele grele, ne vom întinde pe iarbă și ne vom iubi în ploaie așa cum nu vo ști niciodată muritorii să se iubească, iar dacă într-o bună zi unul va rămâne singur, celălalt va fi sigur în picăturile reci de ploaie ce-i vor mângâia trupul.
Dar până să ne transformăm în ploaie, să ne iubit atunci când nu ne vede nimeni!