Știi care e cea mai mare problemă a unui scriitor care se îndrăgostește? Nu, nu că-și va umple caietele de poezii și fantezii și nu va mai avea foi pe care să scrie despre realitate, nu că-i va rămâne stiloul fără cerneală fix când să-i spună muzei ce simte și nici că oamenii nu vor vedea niciodată frumusețea care se vede prin ochii lui. Scriitorul se teme că-n intensitatea trăirilor sale, în dorința lui de a fi iubit așa cum iubesc personajele din romanele marilor clasici, va fi cuprins de albul orbitor și înecăcios al neîmplinirilor sale și va arunca spre muza lui înfoliată-n plastic transparent doar culorile pe care el știe să le descrie. Și că scriitorii se îndrăgostesc de sufletul lor proiectat în ochii unor oarecare nu mai e o noutate pentru muritori, dar ei nu ar putea îndura durerea pe care scriitorului i-o pricinuiește muza care-și rupe încet și ostentativ folia de plastic.
Ai crede că un scriitor se îndrăgostește cum respiră, dar nu e deloc așa. Scriitorii aleg cu grijă un muritor cu aură strălucitoare, crudă și frumos mirositoare. Aleg un oarecare și-i dau un nume, însă nu înfig mâna în grămada de muritori și înșfacă pe oricine pentru a-l face muză. Nu! Dacă vreodată ai simțit sau ai avut certitudinea că un scriitor s-a îndrăgostit de tine, muritorule, să știi că Dumnezeu ți-a dărui atâta lumină cât să te poți vedea în marea de chipuri trase la indigo. Dacă scriitorul și-a dorit să-ți cuprindă inima cu mâinile lui pline de cerneală înseamnă că inima ta frumos colorată putea să grămădeasc-n ea poveștile cu final fericit ale meșteșugarului în condei.
Dar cum muritorii aproape niciodată nu-și văd strălucirea din propria ființă, nu înțeleg că pot îndura iubirea scriitorilor și se cred nedemni, ori sluți. Deși ar putea trăi veșnic printre cuvintele unui scriitor, muritorii cei aleși decid să moară printre păpuși de cârpă fără chip, de teamă ori crezând că a fi muză presupune mai mult decât a te lăsa iubit, iar bietul scriitor rămâne, eternitate după eternitate, neînțeles și de-a pururea neiubit pe măsura suferinței sale.
Credeți voi, muritorilor, că scriitorului nu-i tânjește inima după fericire? Credeți că-și alege cu intenție muritori care să nu priceapă că-n schimbul iubirii lor vor primi veșnicia? Credeți că scriitorii aleg să sufere pentru a crea povești pe care să le vândă? Ar prefera o viață de om înfometată și plină de lipsurile firești, dac-ar putea trăi măcar o clipă iubirile pe care și le închipuie, dar se mulțumesc cu hrana imaginației lor, se mulțumesc cu senzația caldă și golul din stomac lăsate de gândul că cel iubit l-ar putea iubi vreodată înapoi.
Dacă nu alege singurătatea necruțătoare, scriitorul se leagă prin jurământ de un muritor mai răsărit care măcar să-i dea senzația iubirii. În final, după ani și ani de foc mistuitor, ori revoltă împotriva condiției sale, scriitorul se stinge și el. Se risipește-n univers de unul singur și-și lasă muzele-n uitare.
Mai dureroasă pentru scriitor decât viața întreagă petrecută tânjind după iubire, este conștientizarea eternității. Abia când scriitorul rămâne numai spirit pricepe ce neînsemnată era dorința lui de împlinire și se-ntoarce înapoi în Rai să-i spună lui Dumnezeu că muritorii n-au văzut nici de această dată darul Lui. Căci scriitorii le sunt dați oamenilor pentru a-i învăța să iubească și să se iubească. Alege Dumnezeu niște suflete bătrâne, le curăță de păcat și-l cheamă pe Gavriil să le-nvăluie în har și inspirație. Apoi le suflă în trupuri muritoare și le trimite printre oameni pentru a-i învăța pe aceștia cum să prețuiască inocența, onestitatea și forța cu care poate iubi un creator. Ca și la El, și puterea scriitorului stă tot în cuvânt. Și El tot prin cărți a-ncercat să le vorbească oamenilor și pe semne că și el trăiește durerea iubirii neîmpărtășite, dar ca să nu-l doară atât de mult încât să nu mai vrea să privească spre noi, dă din durerea Lui și scriitorilor.
Și uite astfel, scriitorul de iubirea căruia te temi, ține ascunsă-n sufletul lui bătrân suferința pe care muritorii i-o pricinuiesc întregului univers.
