Mai țineți minte când ne spuneau profesorii despre poeți că-s melancolici și nostalgici? Credeam că sunt niște nebuni cu toții, până ce-am început să fac și eu parte dintre cei nebuni. Mi-am dorit să fiu artist, dar n-am știut cât de fragili sunt artiștii. Ca să alinăm durerea muritorilor, sufletele noastre se frâng adânc, iar bucăți din ele se duc în eter odată ce arta se naște. Și cum arta e condamnată să trăiască veșnic, noi ne-aducem aminte clipe chiar de la începutul lumii și strângem în noi emoții care nu ne dau pace și de care nici măcar Freud nu ne poate scăpa. De-a lungul veacurilor, am descoperit că dorul este cel care-și înfige cel mai adânc ghearele în sufletele noastre. Le înfige adânc și le ține încleștate de nici măcar arta nu ne mai alină din durere. Oare o fi inventat cineva un leac?
Uneori îmi e dor de nopțile în care puteam să adorm fără să plâng după visele pe care nu le puteam atinge, îmi e dor de mine, cea care încă mai credea că toți oamenii sunt buni, îmi e dor de oamenii care n-au vrut să mai rămână la încă o cană de ceai și-mi e dor de mirosul cafelei pe care-o beam să ascund nopțile nedormite. Îmi e dor de lumea care încă nu mă cunoscuse, îmi e dor de ochii verzi pe care îmi doresc să ajung să-i urăsc și îmi e dor de toate poveștile spuse la 3 dimineața.
Dar nu mi-e dor de el, deși nu l-am mai văzut din vremea-n care ne iubeam. Nu îmi e dor de zilele în care nimic nu durea, căci n-am trăit astfel de zile. Nu îmi e dor să n-am un rost și nu-mi e dor de oamenii care, deși aveau ușa deschisă, au spart geamul ca să iasă. Nu mi-e dor să nu mă știu și nu îmi e dor tine, ci de mine, cea din vremea-n care te iubeam. Nu mi-e dor de mare, dar îmi e dor pustiu. Nu îmi e dor de oameni, dar îmi e dor de sufletele lor și nu cred că mi-e dor de poveștile bunicii, ci mi-e dor doar de ea, chiar și-n liniște deplină.
Pentru că s-a prins strâns de sufletul meu, din dor se naște toată arta mea și-n fiecare text o fărâmă de dor. Tot se așteaptă oamenii să scriu povești cu final fericit, dar cum să scriu în liniște când dorul urlă și, pe zi ce trece, se înfige tot mai adânc în suflet? Într-o zi o să-l strângă până ce-l va sfărâma. Poate fără suflet am să știu să scriu și finaluri fericite, dar atâta timp cât dorul îmi stăpânește muza, din mâinile mele vor ieși doar rugăciuni de dor.
Deși unii cred că eu știu mai multe decât las să se vadă, nu știu și cred că nici nu vreau sa descopăr leacul împotriva dorului. E o durere dulce care nu mă lasă să uit cine am fost și cine n-ar mai trebui să fiu. Dacă n-ar mai fi el, cum aș putea să-mi amintesc toată iubirea pe care-am risipit-o, toate visele care mi s-au furat și toți oamenii care au trecut pentru o clipă prin viața mea?
Nu vreau să vindec dorul. Vreau să-l las să-și facă cuib în sufletul meu ca să pot să vă scriu vouă poveștile!
