Nu cred că oamenii se schimbă și-am spus asta de multe ori. Cred că oamenii se cizelează, se adaptează și învață să distragă prin calități atenția de la defecte. Nu cred că răul încasat m-a schimbat. Cred că m-a educat. Cred cu tărie că fiecare lucru negativ venit spre mine s-a izbit de munca mea necontenită de a fi omul pe care să-l admir și de care să fiu mândră. Oamenii care mi-au făcut rău sunt cei care m-au învățat de fapt să mă iubesc, să înțeleg cine sunt, să apreciez limitele pe care eu nici nu mai băgam de seamă că le depășisem. M-am obișnuit atât de mult cu a pretinde că sunt ca toți ceilalți încât nu mai realizam multe lucruri făcute dincolo de limitele posibilului. M-am străduit atât de mult să mă feresc de milă, încât am ajuns s-o confund cu dorința celor din jur de a-mi susține pur și simplu zborul. Credeam că mi se întind plase de siguranță de către cei ce erau convinși că am să cad, însă am înțeles că acele plase erau puse de cei care voiau să fie oricând pregătiți să mă prindă dac-am să obosesc ori dacă ceva are să-mi perturbe zborul.
S-au întâmplat recent o serie de evenimente care m-au făcut să mă întorc la mine în adevărata profunzime. Și dincolo de cine sunt, am realizat că, fără să bag de seamă, toată energia negativă de care eram sufocată n-a făcut altceva decât să mă învețe cum să-mi construiesc armura. Nu e încă perfectă, căci mai sunt lucruri care pătrund prin crăpături și se înfig adânc în sinele meu, dar e suficient cât să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc.
Am încasat în ultima vreme un val de energie negativă, de ură, de răutate pură, pe care abia acum îl conștientizez cu adevărat. De curând, valul ăla s-a mărit și se chinuie să dea năvală peste omul inocent pe care m-am străduit să-l educ, dar ce nu știe valul e că, dacă nu m-a doborât în larg, n-o va face cu siguranță nici dincolo de mal.
Unii cred că m-am schimbat pentru că nu mai ripostez, dar asta se cheamă adaptare. Am înțeles că energia mea se ducea în direcții greșite atunci când ripostam și-am descoperit că absența mea are un impact mai puternic decât prezența mea gălăgioasă. Unii cred că toleranța mea e dovadă de slăbiciune, ori de nepricepere, dar nu știu cât de ușor se cară prin viață un suflet în care ura n-are nici măcar loc de parcare, darămite cuib. S-au spus și se vor mai spune multe lucruri urâte despre mine. Se vede, dacă-mi permiți, cu ochiul liber, că sunt un om îngrozitor și e normal ca oamenii să exclame asta în gura mare.
Există și cei ce nu înțeleg cum de nu m-a îngropat de vie toată acea energie negativă care mă lovea zilnic, iar lor vreau să le spun atât: cum să mă afecteze când cineva spune lucruri despre altcineva? Eu nu mă identific cu acele lucruri, deci acele lucruri nu sunt despre mine. Nu știu despre cine vorbesc oamenii aceia, însă, cum spunea și Eminem într-o piesă mai veche: sunt cum spun oamenii că sunt. Dacă n-aș fi fost, de ce ar fi spus că sunt? Așadar, oamenii pot spune ce vor, ce simt ei să spună despre mine, iar dacă tu alegi sau nu să-i crezi, e decizia ta. N-am să te judec pentru asta.
Îmi spunea cineva că ăsta e pasul spre mândrie și că am s-ajung să cred că am dreptate deasupra tuturor și-am să fac lucruri egoiste fără să accept să fiu trasă de mânecă. De obicei asta vine de la genul acela de oameni care știu ei mai bine cum e cu viața ta, deși viața lor e amestecată printre vasele nespălate din chiuvetă și ratele neplătite la ultimul model de iPhone. Ei ar vrea să ascult de sfaturile lor, să mă las trasă de colo-colo de mâinile lor grijulii și complet dezinteresate și să accept ca pe o dogmă îngustimile din mințile lor, însă n-au înțeles că la mine în viață nu e democrație și nici anarhie. E dictatură, iar dreptul la opinie nu-l au cei care doar pretind că știu cine sunt. Dacă nu-mi plătești chiria, dacă nu mi-ai șters niciodată lacrimile, dacă nu te-ai întrebat niciodată, de nicăieri, dacă sunt bine sau dacă nu înțelegi munca din spatele vacanțelor pe care le critici, n-ai dreptul să te bagi cu bocancii în sufletul meu și să încerci să faci ordine cu mâinile tale murdare. Dacă nu știe unde-mi sunt rănile, nu-mi recomanda cei mai eficienți și colorați plasturi. Poți să faci parte din viața mea, poți să zbori alături de mine, ori putem să stăm în nisip împreună, poți să crezi despre mine ce simți tu că e adevărat și poți să spui ce crezi tu c-ar vrea oamenii să știe despre mine, însă nu-mi pune cărțile din bibliotecă în ordinea care crezi tu c-ar fi corectă.
Accept critici, răutăți gratuite, glume proaste, sfaturi și îmbrățișări de la oamenii care știu cât de mult a durut, de la oamenii care-au înțeles că am nevoie să greșesc de una singură, de la oamenii care nu cred că-s lipsită de apărare. Dacă greșesc, trage-mă de mânecă doar dacă știi unde m-ascund atunci când tună afară, dacă știi oamenii pe care-i admir și lecțiile lor, dacă nu te-ai repezit să mă ridici atunci când știai că o pot face și singură sau dacă înțelegi cât de prețioase sunt clipele-n care sunt fericită.
La finalul zilei nu pot fi cine crede fiecare în parte că sunt, dar pot să fiu cine cred eu că sunt: scriitorul romantic cu visuri prea mari, cu păr roz și veșnic nerăbdător.
