Categorie: Fără categorie

Nu mă mai miră lucrurile de care oamenii sunt în stare pentru a primi atenție, validare și chiar afecțiune. Dincolo de educația intelectuală suntem tot mai lipsiți și de educație emoțională. Ne iubim tot mai puțin de la o generație la alta, iar lipsa de afecțiune și atenție îi transformă pe mulți adulți în vânători profesioniști ai acestor emoții. Despre ce vreau să-ți vorbesc acum însă este un fenomen îngrozitor care a luat amploare de ceva vreme – afecțiunile psihice și neurologice (oricum mulți nu știu să le diferențieze) au devenit o chestie cool, un motiv de laudă și un prilej de glume….

Dacă îți place să colecționezi diverse chestii, ori dacă uneori mergi pe stradă și ți se pare distractiv să nu calci pe rosturile dintre plăcile de pavaj de pe jos, asta nu înseamnă că ai ADHD. Dacă uneori nu te poți concentra, ori dacă sunt situații sociale la care nu te poți adapta ușor, nu înseamnă că ai Autism. Dacă îți place să fii ordonat, nu ai OCD. Dacă te pui în gardă atunci când treci pe lângă un câine, ori dacă ai din când în când coșmaruri, nu ai PTSD. Bipolaritatea nu înseamnă să nu știi cu ce să te îmbraci azi și să nu te poți decide dacă vrei la MC sau vrei la sală. Visele Maladaptive nu înseamnă gânditul excesiv la scenarii posibile. Vocea pe care o auzi în capul tău și care-ți citește, ori îți spune ce acțiuni faci pe moment nu indică schizofrenia și dacă ești puțin tristuț nu înseamnă că ai depresie.

Cuvântul „traumă” a ajuns să fie folosit mai des decât „Bună ziua!”, de uneori mi-e și rușine să mai vorbesc cu cei din jur despre adevăratele traume. Și asta pentru că, din dorința de atenție, oamenii au banalizat toate afecțiunile neurologice și psihice. Văd cel puțin 10-15 persoane noi în fiecare zi care pretind că suferă de o astfel de afecțiune, deși nu au fost diagnosticați și nu înțeleg fenomenul.

Dragilor, persoanele care suferă de ADHD trăiesc zilnic un amalgam crunt de voci, gânduri, emoții, sunete, culori și vibrații. Persoanele cu OCD ajung uneori să se rănească fizic pentru că nu pot pune în ordinea din capul lor gândurile din capul celor din jur. Visele maladaptive sunt o tulburare care te deconectează realmente de la realitate și care duce adesea la deconectarea completă. O persoană cu depresie poate să meargă la petreceri, să fie centrul atenției și apoi, în drum spre casă, se poate întinde pe calea ferată, în liniște și cu zâmbetul pe buze. Tentativele de suicid sunt strigăte de ajutor. Nimeni nu eșuează fără voie. Narcisismul nu e doar când spui tu în oglindă „Ce frumos sunt!”, ci și când faci copii doar pentru a-ți satisface nevoia de afirmare, pentru a deveni marionetele tale pe care nu o să le iubești oricum niciodată. Traumă nu e atunci când mama ta refuză să-ți facă clătite, ori când casierița de la LIDL te întreabă pe un ton agresiv dacă plătești cash sau card. Traumele sunt atât de puternice și adânci încât, de cele mai multe ori, nici nu-ți dai seama că le ai. Ele doar se manifestă și atât.

Despre schizofrenie, demență, paranoia, nevroză și altele similare nici nu vreau să discut pentru că lucrurile acolo sunt dincolo de orice am avea noi impresia că putem înțelege.

Am văzut oameni care se luptă real cu astfel de afecțiuni și nu e nimic cool, nu le place să se laude, nu li se pare că sunt speciali, iar dacă și tu crezi că ai OCD sau PTSD, mergi la Obregia să vezi cum se automutilează un om cu astfel de afecțiuni, să vezi cum se manifestă de fapt bipolaritatea și cât de dificil este de controlat, să vezi oameni legați de pat ori sedați pentru a nu-și face rău.

Dacă crezi că ai orice fel de afecțiune psihică ori neurologică, mergi la un medic. Nu e rușinos. E mai rușinos să te folosești de Google pentru a face pe victima cu niște diagnostice pe care unii le înfruntă zilnic.

După ce-am așezat cănile cu ceai pe măsuța din lemn roșiatic, am încercat să-mi găsesc locul potrivit pe canapea, lângă el. Nu voiam să stau prea aproape ca să nu creadă că sunt deja a lui, deși chiar și cea mai mică atingere mi-ar fi spulberat orice filtru, orice limită, orice urmă de rațiune, dar totuși, voiam să fiu atât de departe încât să-i surprind fiecare gest, fiecare privire, fiecare detaliu. Voiam să stau atât de aproape încât să pot vedea în ochii lui verzi ce cred că nu va avea niciodată curajul de a-mi spune. Voiam să fiu atât de aproape cât să-l pot atinge întâmplător, dar îmi era teamă că vulnerabilitatea asta l-ar putea speria mai mult decât era deja. El își punea miere în ceai ca și cum doar despre asta ar fi fost vorba, iar eu încercam să-mi găsesc locul potrivit în viața lui…

Am vorbit o vreme despre nimicuri încercând să nu lăsăm niciun moment de slăbiciune să pună stăpânire pe mica distanță dintre noi. Puneam tot felul de întrebări absurde doar ca să-l fac să vorbească și poate să n-audă cât de tare îmi bătea inima. Era, ce-i drept, unul dintre puținii bărbați în prezența cărora puteam să mă port ca o copilă, puteam să fiu fragilă și puteam să greșesc, deși nu voiam să creadă despre mine c-aș fi fost slabă. Voiam să vadă femeia care-ar fi putut deveni cel mai bun lucru care să i se fi întâmplat.

Trecuse multă vreme de când ne prefăceam că n-avem nevoie să ne atingem, iar de cănile cu ceai nici nu ne apropiasem. Ele erau oricum doar un pretext nevinovat. Erau multe lucruri despre care am fi putut vorbi atunci, pe care ni le-am fi putut spune, însă eu nu voiam să pun întrebări al căror răspuns nu mi-ar fi plăcut, iar el fugea cu disperare de micile momente în care-și dorea să mă țină de mână.

Fix când mă pregăteam să pun o întrebare care ar fi mutat discuția spre lucrurile care se întâmplau de fapt pe acea canapea, telefonul lui a sunat. Era femeia pe care o uram și-o invidiam, deși ea nici nu știa că exist. Nu o uram pentru că era mai frumoasă, ori mai inteligentă, ci pentru că ea nu avea nevoie de scuze pentru a se așeza lângă el pe canapea și nici de curaj pentru a-l ține de mână. Ea îi putea zâmbi firesc și putea merge-n dreapta lui pe stradă, dar, uneori, pentru unii oameni, firescul nu e suficient. Ea îl adora și probabil că-l iubea mai mult decât aș fi putut-o face eu, însă el cred că se hrănea cu un soi de confort, un soi de siguranță pe care oamenii o confundă adesea cu iubirea. Se naște în oameni o nevoie puternică de a fi iubiți și o frică de singurătate pe care n-am să o înțeleg niciodată. Astfel, din frica de singurătate și din lipsa curajului de a iubi ca-n poeziile franceze, oamenii se agață și se cuibăresc în locuri în care se cred în siguranță și lângă oameni care să le ofere ceva ce ei nu pot oferi înapoi.

Oamenilor le e frică de cei care-i iubesc în mod egal. Oamenii nu vor pe cineva care să-i trateze de la același nivel. Nu vor iubire în doze, nu vor doar respect și afecțiune într-o limită a suportabilului simțirii. Oamenii, mai ales cei care se tem să nu fie răniți, caută să aibă lângă ei pe cineva care-i să iubească mai mult decât pot ei să ofere, pe cineva care să-i admire, să-i prețuiască, să le ofere confortul de care și când au ei nevoie. Îmi spun adesea că și ăsta e unul dintre motivele pentru care el o preferă pe ea – știe că eu nu l-aș iubi niciodată decât la fel de mult pe cât ar face-o și el. Mai mult decât se teme că nu m-ar iubi de ajuns, cred că se teme că m-ar iubi prea mult și de asta preferă să-și bea repede ceaiul sperând ca mintea lui să accepte că acela era singurul motiv pentru care se afla pe canapeaua din casa mea.

Parcă presimțind că l-ar putea pierde, femeia pe care încercam să o înțeleg și să o iert i-a cerut pentru nu știu ce motiv să se întoarcă acasă. M-a privit ușurat și senin atunci când s-a ridicat de pe canapea. Nu m-am ridicat să-l conduc pentru că nu voiam să închid ușa după el. Am rămas nemișcată pe canapea, cu ochii ațintiți pe cana mea plină cu ceai, încercând să asamblez din gesturi și subtext lucrurile pe care el mi le-a spus în acele câteva zeci de minute. Nu știam niciodată dacă aveam să-l văd pentru ultima dată, dar nici n-aș fi încercat vreodată să-l țin lângă mine. Nu am închis niciodată ușa în urma lui, însă nici nu l-am așteptat vreodată pe prag.

În timp ce vărsam ceaiul în chiuvetă mă gândeam doar câtă durere se poate ascunde într-un suflet care preferă minciuna în detrimentul propriei fericiri.

Mi-am permis pentru multă vreme să cred că răutatea oamenilor este ceva condiționat, ceva supus unor circumstanțe, unor contexte, unor trăsături, unei serii de factori, însă am descoperit în ultima vreme că răutatea e un adevăr universal, ceva ce există în noi indiferent de credințele noastre sau de alte variabile.

Am crezut o vreme că răutatea de care este omul capabilă vine din lipsa de educație. Că lipsa de educație, intelectuală și emoțională, duce la dezvoltarea unor comportamente deviante. Credeam că doar oamenii needucați râd de aspectul fizic al altor oameni, credeam că doar oamenii needucați sunt rasiști, misogini sau misandrii, credeam că oamenii fără educație se alimentează cu umilirea celor din jur. Apoi am văzut treptat că diferența dintre oamenii educați și needucați este asumarea. Cei needucați înțeleg uneori că au comportamente deviante și se atacă atunci când li se aduce la cunoștință răutatea de care sunt capabili. Ba chiar uneori o iau ca pe o laudă. În schimb, cei cu carte, cu pretenții de clasă superioară, își maschează răutatea pură în tot felul de concepte sau disociază noțiuni pentru a nu face să pară că au un comportament deviant. Ura de rasă, de religie, de gen, de orice, la finalul zilei este tot ură, iar ura față de derivatele unei rase sau unei culturi, vine la pachet cu o ură mai mult sau mai puțin conștientă față de acea rasă sau cultură. Nu poți să urăști ceva ce emană de la o categorie socială, de orice natură, fără să ai, de fapt, un sentiment de superioritate față de acea categorie. Am insistat pe noțiunea de ură pentru că mulți folosesc acest cuvânt fără a înțelege proprietatea sa. Ura este un termen fără grad de comparație, este absolutul direct opus iubirii. Nu urăști mai mult sau mai puțin. Poți disprețui, poate să nu-ți placă, poți să nu agreezi sau să nu tolerezi, însă ura este punctul maxim al acestor emoții. Ura are rădăcini adânci și groase și se prinde zdravăn de sufletele oamenilor.

Credeam că răutatea vine din traume, din dorința de afirmare, din emoții suprimate, din nevoia puternică de validare și ca o ultimă cale de a descărca energia negativă luată din alte părți, însă mi-am dat seama că aceste lucruri sunt doar scuze pe care oamenii le folosesc pentru a-și justifica răutatea. Unii spun că sunt răi pentru că au primit răutate, alții spun că sunt răi pentru că nu au fost educație spre a fi buni. Există chiar și oameni care spun că sunt răi pentru că așa pot fi  văzuți și validați. Toate acestea sunt moduri în care omul își justifică răutatea pentru că nu este psihic pregătit să accepte că-n esența sa răul este o piatră de temelie.

Am văzut oameni care râd de aspectul fizic al cuiva, chiar și de lucruri pe care victima nu le poate controla. Am văzut adulți care râd de copiii care greșesc, am văzut oameni care rănesc din plăcere, care se răzbună cu sete, care ucid, care aplaudă crime și care, în urâciunea lor, găsesc scuze pertinente oricărui comportament deviant. Să huidui în cor un tânăr e ură! E ură, e frustrare, e răutate pe care nu o justifică nimic, iară să spui că asta face parte din libertatea de exprimare este atât de meschin. Din libertatea de exprimare a torționarilor a făcut parte și tortura. Așa se exprimă ei față de oamenii care nu le împărtășesc valorile.

Am văzut acum ceva vreme, la o emisiune de la TVR (sunt atât de bătrână încă urmăresc chiar și online multe emisiuni ale TVR-ului), cazul unui bărbat care s-a ales cu zeci de ani de închisoare după ce și-a măcelărit iubita care-l înșelase. Vorbea groaznic despre ea și era ferm convins, chiar și la ani buni după comiterea faptei, că făcuse un lucru drept, aplaudabil chiar. Am fost ușor deranjată, dar am făcut nefericita greșeală de a citi și reacțiile oamenilor. Vă dau cuvântul meu de onoare că din câteva mii de comentarii, unul nu îl condamna. Și credeți-mă, am căutat. Mii de români îi lăudau reacția, îi cereau eliberarea și-l felicitau, vorbind într-un limbaj greu chiar și de parafrazat despre gestul femeii. Dacă rolurile ar fi fost inversate, am fi avut aceleași reacții? Că eu știu un preot celebru și admirat care-n predica lui de duminică le spunea femeilor că sunt proaste dacă pleacă de lângă bărbații lor, indiferent dacă sunt înșelate sau bătute.  Am multe astfel de exemple. Și mai rele, și mai superficiale…

Răutatea nu depinde de nimic. E ceva ce zace în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin și care se manifestă în forme directe. E inutil să găsești scuze pentru violență, ură, răutate. Ele nu există. Ura de rasă, de gen, religioasă și-n oricare altă formă există pur și simplu. Există și la oamenii săraci cu duhul, dar și la premianții clasei. Există la părinți și evident că există și la copii. Răutatea există independent de orice în sufletele noastre pentru că ea trebuie să contrabalanseze iubirea.