Categorie: Fără categorie

Dacă până astăzi ați crezut că vorbesc despre lucruri prea personale, ei bine, abia acum începe să devină interesant. Astăzi vorbim despre Arhanghelul care, cred eu, mi-a salvat viața.

Relația mea cu Dumnezeu și relația mea cu religia sunt două chestiuni total diferite; poate o să mai vorbim despre asta cândva, dar acum vreau să vorbim despre un episod în care viața mea s-a schimbat radical.

N-am fost niciodată un copil normal. M-am dezvoltat diferit, m-am maturizat teribil de repede și am trăit decalat toate perioadele psihologice. Până pe la 18 ani trăisem mai mult decât vă pot explica în cuvinte, lucruri despre care n-am spus nimănui. Se strânseseră multe și puneau pe mine o presiune pe care nu știam cât o mai pot duce.

În perioada aceea am descoperit meditațiile, procesele de vizualizare și toată această lume care mi s-a potrivit mânușă. În timp ce mă descopeream pe mine și universul, am aflat, printre altele, că fiecare punct chakric e responsabil de un organ din corpul nostru și de anumite emoții pe care le trăim. Am experimentat multe lucruri în acea perioadă, lucruri despre care încă nu vreau să vorbesc public. Căutând tot mai multe informații, am descoperit poate cel mai prețios Arhanghel pe care parcă creștinii vor să-l pitească după ușă, altfel nu înțeleg de ce l-au ascuns în calendar în umbra lui Mihail și Gavril. Pe 8 noiembrie, pe lângă cei doi mari Arhangheli, creștinii îl mai au în calendar și pe Rafael, cel care are grijă de sufletele noastre, care le călăuzește către rai și care ne învață să iertăm. El este responsabil de inima noastră și tocmai de aceea o să-l găsiți în multe reprezentări cu veșminte verzi. N-am să vă spun eu povestea lui, căci o puteți găsi la o simplă căutare.

Nu știam pe atunci câtă nevoie aveam de el și cum apăruse în calea mea la momentul potrivit…

Deși sceptică, am dat o șansă ideii de a-l chema în ajutor pentru a putea să iert multele lucruri prin care trecusem. M-am așezat în pat, mi-am pus căștile pe urechi și-am plecat în călătoria mea astrală. Am urmat fiecare pas care era de urmat, iar atunci când procesul de iertare a început, în timp ce eram prinsă în proiecția mea, simțeam cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să am vreun control asupra lor. Am plâns mult în ziua aia. Am plâns, dar nu m-a durut nimic. Am luat, rând pe rând, toate lucrurile care-mi făceau rău și le-am încredințat lui Rafael care le-a dus departe de mine.

E prea intim să explic tot procesul de trăiri din timpul acelei meditații, dar pentru cei interesați, putem avea o discuție despre asta și să vă pot povesti mai multe despre meditațiile ghidate de Arhangheli.

Revenind

La finalul acestui proces, o liniște copleșitoare s-a așternut asupra mea. Nu mai simțeam nicio durere, nu mai simțeam greutate, nu mai simțeam ură. Din acel moment, până în ziua de astăzi, dacă mă gândesc la orice om pe care l-am iertat atunci și la greșeala lui, nu mai simt niciun fel de durere. Și, credeți-mă, erau lucruri pe care, până la acel moment, îmi jurasem că nu le voi ierta niciodată. Dar acum e diferit. Acum nu mai simt nimic. S-au dus toate acele lucruri.

Textul ăsta nu e despre mine, ci despre el și puterea pe care o are. Nu vorbesc mai deloc despre meditațiile mele și despre relația mea cu divinitatea, dar azi mi s-a părut nedrept că povestea Arhanghelului Rafael e atât de puțin cunoscută.

În percepția colectivă s-a propagat ideea că fiecare om are un suflet pereche, un alt om care să-l completeze perfect, iar această completare vine încununată de o relație amoroasă. N-am auzit pe nimeni până acum să vorbească despre sufletele pereche ca despre altceva decât parteneri sexuali, dar sufletele pereche sunt ceva dincolo de 35-40 de ani petrecuți împreună, doi copii și 30 de ani de rate la bancă.

Credeți că atunci când Dumnezeu a creat sufletele, le-a creat pe toate odată, două câte două, apoi le-a dat drumul în spațiu și timp în mod aleatoriu? Dacă sufletul meu pereche e un fermier din America anului 1836 care avea o colecție impresionantă de sclavi? Acum eu ce mă fac? Rămân toată viața nepereche? Eu și si plopii lui Eminescu… Ah, știu. Le așază Dumnezeu pe toate și din 8 miliarde de oameni în viață și alte câteva mulțimi nedefinite de oameni morți, mie îmi pune sufletul pereche fix înaintea mea la casa 4 de la Lidl. Buuun! Bun tare Dumnezeu pe strategie! Altă treabă n-are, vă zic.

Să ne înțelegem, unele suflete pereche pot avea o relație amoroasă, dar nu este o condiție nici necesară și nici suficientă. E trist cum, de multe ori, ne mințim chiar și pe noi că omul de lângă ne e suflet pereche și ne agățăm cu disperare de „voia” universului ca să avem puterea de a trece peste impedimentele firești din cuplu. Cum se împerechează unele suflete pentru o vreme și ar putea să jure că au fost făcute unul pentru altul, până la prima palmă, la prima infidelitate, la primul moment greu. Ca prin magie, sufletele se desperechează.

Dar știți ce sunt sufletele pereche? Ați cunoscut vreodată pe cineva și-n prima clipă ați simțit că-l știți de undeva? Ei bine, sufletele pereche nu se cunosc peste noapte. Călătoresc prin timp și timpuri și când se găsesc se simt dincolo de orice cuvinte. Sufletele pereche nu sunt doar două și nici nu presupun sexualitate. Am cunoscut în viața asta câțiva oameni pe care nu pot să mi-i explic altfel. Știu că sufletul meu e bătrân și-a văzut multe și, deși nu-l mai surprind prea multe, acești câțiva oameni au făcut-o.

Printre cei care citesc textul ăsta, acum, se numără câțiva pe care pot să pariez că-i cunosc de mai bine de-o veșnicie. Sunt câțiva oameni cu care vorbesc fără prea multe cuvinte, cu care am avut o chimie din primele clipe și cu care pot vorbi așa cum o fac și cu reflexia-mi din oglindă. Nu contează dacă sunt femei sau bărbați, căci sufletele noastre nu au sex. Cert e că sufletele acestea au umplut niște goluri de a căror existență nici nu știam.

Sufletele pereche sunt cele care se simt la fel de puternic și dacă trupurile se privesc în ochi și dacă sunt la mii de kilometri distanță. Știi c-ai găsit un suflet pereche atunci când, în fața lui, din prima clipă, răsufli ușurat și dai jos orice mască de parcă așa ar fi firesc. Sunt acei oameni în fața cărora avem curajul să fim slabi fără să ne fie teamă, sunt acei oameni care ne schimbă starea cu un cuvânt sau o privire, sunt acei oameni cărora le simțim îmbrățișarea dincolo de limitele lumii efemere. Sufletele nu funcționează după același principii ca și mintea noastră, așa că nu încercați să le înțelegeți paternul.

În ziua în care vei întâlni un suflet pereche, vei simți și atât. Problema noastră, a oamenilor, e că uităm să simțim, iar atunci când ne aducem aminte s-o facem, de obicei ignorăm repede ce se simte.

       Luca 15:24 – pentru că acest fiu al meu era mort şi trăieşte iarăşi, era pierdut şi a fost găsit!

Pentru că rubrica de Cultură din Gazetă a intrat puțin în vacanță, am zis totuși să nu las o problemă nerezolvată. Așadar, mutăm aici discuția despre fiul risipitor și problemele pe care eu le am cu acest text. Pentru context, AICI e prima parte a discuției.

Cum spunem și săptămâna trecută, din punctul meu de vedere, aceste câteva versete care spun povestea fiului risipitor alcătuiesc unul dintre cele mai sensibile și mai ușor de răstălmăcit texte din scrierile sfinte. Cum mi-am dat seama? Mi-a luat 5 minute maxim să găsesc o interpretare care să nu-l avantajeze pe Dumnezeu. Apoi am luat creionul în mână și m-am apucat de scotocit după sensuri.

Teoretic, textul acesta ar trebui să reflecte relația noastră cu Dumnezeu, acest părinte care, chiar și dacă o luăm pe drumuri greșite, ne primește mereu cu dragoste în casa lui dacă ne dăm seama de greșelile noastre și ne căim. Acest părinte care ne iubește necondiționat, care ne lasă liberi atunci când vrem să plecăm și care se bucură sincer când fiul său să întoarce acasă. Până aici nimic neobișnuit. Ba mai mult, textul ăsta ne spune că Dumnezeu ne iubește atât de mult încât, dacă ne căim, are puterea de a ne ierta orice greșeală. Și de aici încep discuțiile.

Prima capcană: Deci, pot să fac ce vreau, să păcătuiesc cum vreau și să nu mă intereseze de repercusiuni că dacă la final zic „Pardon!” mă iartă Dumnezeu? Nimic mai greșit! Aveam un prieten care-mi spunea, atunci când îi ceream scuze pentru ceva, O să te iert când o să-ți pară rău! Luca 15:18-19 spune: 18. Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: ‘Tată, am păcătuit împotriva Cerului şi înaintea ta 19. şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Fă-mă ca pe unul din angajaţii tăi!’» Așadar, fiul risipitor, cu lecția învățată, a venit la tatăl sau cu umilință, nu considerând că i se cuvine. N-a venit pretinzând aceiași poziție cu fratele său mai mare, ci dorind să lucreze ca slugă a lui. Suntem imperfecți și suntem supuși greșelii. Nici măcar Dumnezeu nu pretinde de la noi să nu greșim sau să nu o luăm pe căi greșite. Important nu e să nu greșești, important e să conștientizezi când, unde și cum greșești și să înveți lecția potrivită pentru tine.

A doua mare capcană e reacția fiului cel mare. Atunci el s-a înfuriat şi n-a vrut să intre. (Luca 15:28) Iată, eu îţi slujesc de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am încălcat porunca! Şi mie nu mi-ai dat niciodată nici măcar un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei! 30 Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu prostituatele, lui i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat! (Luca 15:29). Asta-i imaginea creștinului care merge duminică de duminică la biserică și bate 7 cruci în fața fiecărei biserici, dar se supără când vecinului nedus la biserică îi merge bine. E genul de om care are tot ce-i trebuie pe masă, dar nu înțelege de ce iarba din curtea vecinului e mai verde decât a lui. Pe de-o parte, îi înțeleg revolta – e vocea noastră, a ăstora care am primit gratuit cruci grele de cărat și uneori ne frustrează tare că alții, deși nu trăiesc în ordine, au cruci mai ușoare de dus. E vocea noastră, a ăstora care ne întrebăm cu ce-am greșit noi ca să primim cruci grele. Pe de altă parte, revolta lui e revolta omului orb care nu vede că trăiește deja în raiul lui. El nu a înțeles că, mai mult ca un fiu loial care trăiește deja în ordine și armonie, pe Dumnezeu îl bucură fiul care-și întoarce fața către el. În miezul zilei, un bec aprins nu se bagă de seamă, dar în miezul nopții face cea mai mare diferență.

E ușor de alunecat prin textul ăsta. E tare simplu să spui că Dumnezeu e absurd și-i iartă orice păcătosului în timp ce pe pocăit îl nedreptățește. E foarte ușor de răstălmăcit și mai sunt multe de spus despre acest text, dar de la momentul vieții în care ne aflăm, până la starea de spirit, ori principiile de viață cu care privim la acest text, îi putem da însemnătăți multiple și poate fi de la cea mai bună lecție, până la cea mai mare insultă.

Nu trebuie să ne pretindem fără de greșeală așa cum se crede fiul cel mai mare, ci să înțelegem când greșim și să ne cerem iertare doar atunci când ne pare, cu adevărat, rău.