Trecuseră multe ore după miezul nopții. Stăteam ghemuită pe fotoliul din balcon și priveam în jos prin balustrada de sticlă oamenii care treceau pe stradă la acea oră. Unii se duceau la muncă, alții se întorceau. Pe chipul unora se citea durerea cu care plecaseră, iar în mersul grăbit al altora se vedea că se-ntorceau de unde n-ar fi trebuit să fi fost. M-am întrebat pentru o clipă oare ce cred despre mine oamenii care mă văd de jos, dar avalanșa de gânduri din mintea mea l-a luat și pe acesta și l-a amestecat cu toate celelalte.
Aveam picioarele acoperite cu o pătură subțire, albăstruie, dar adierea ușoară și rece a vântului mă făcea să tresar atunci când îmi atingea umerii goi. Îmi adusesem lângă mine, pe măsuța banală de lemn, un pahar de vin alb, sec și câteva bucăți de ciocolată cu mentă în speranța c-am să reușesc să-mi mai potolesc din gânduri. Devenisem atunci o grămadă de bucăți pe care nimeni nu era capabil să le pună la loc. Eram acel puzzle enervant căruia mereu îi lipsesc piese. El n-a știut să găsească ordinea bucăților și nici nu m-a întrebat vreodată unde am ascuns piesele lipsă.
Oamenii văd la noi doar ce-i interesează, văd doar bucățile care le lipsesc lor, doar bucățile de care se pot folosi. Oamenii văd grămada de personaje pe care o port zi de zi, văd hainele, văd ochii blânzi și aud doar vorbele care-i alină. Mi-aduc aminte c-am sperat pentru o vreme ca el să vadă. Am sperat să-mi vadă trupul gol, plin de răni, dar el punea mâna pe zonele cu cele mai mari cicatrici și strângea carnea atât de puternic încât îmi înăbușea orice vis. El n-a știut s-atingă părțile din mine care mă făceau să tresar, dar nici n-a știut cuvintele care mă frâng. A văzut doar personajele care i-au fost de trebuință și n-a vrut niciodată să pună întrebările la care-mi doream atât de mult să răspund. N-a vrut sau poate n-a știut cum să afle cine sunt. N-a avut timp să asculte, răbdare să pună întrebări și curaj să spere la răspunsuri. N-am băgat de seamă când a apărut, nu îi simțeam prea mult prezența și nici nu puteam să-mi dau seama dacă a plecat sau nu de tot.
Au fost persoane prezente zi de zi în viața mea care n-au știut să stârnească în mine poezie și care nu mi-au fost niciodată muze, iar el, străinul atât de cunoscut apărut de nicăieri mi-a devenit inspirație din prima clipă. Și-am scris, și mi-am dorit, și-am așteptat, dar nici măcar n-a observat cât de multe piese lipsă am. Am simți cândva emoții care credeam că merită a-i fi oferite eternității, dar atunci, poate de la vânt sau de la vin, nu mai simțeam nimic. Nu mai așteptam întrebări.
Cu o îndrăzneală nebună, cu emoție, curaj și hotărâre, m-am ridicat de pe fotoliu și m-am dus fără să clipesc în fața oglinzii mari din dormitor. M-am dezbrăcat de toate personajele și de toate hainele și-am rămas nemișcată pentru o vreme. Apoi am început să mă uit atentă la fiecare rană, la fiecare cicatrice și-am înțeles că doar eu pot să le ating fără să mă doară. Mi-am pus singură toate întrebările la care-mi doream să răspund și am descoperit că în oglinda mare și cu ramă luminată se vedea un puzzle complet. Eram singura care știa cum să ordoneze bucățile împrăștiate și eram singura care știa când am nevoie de iubire, când de curaj și când de viață. Cu toate astea, eram conștientă c-am să mă îndrăgostesc din nou, c-am să sper din nou să mi se pună întrebările potrivite, c-am să aștept din nou să vadă cineva dincolo de personaje și povești. Știam că va veni o zi când aveam s-o iau de la capăt.
Dar până ce avea să vină acea zi, m-am îmbrăcat și m-am întors în balcon. Am rămas acolo, cu ochii la lume, până ce a răsărit soarele, iar agitația de pe străzi a devenit absurdă. Atunci m-am întors în dormitor. Voiam să adorm mai repede ca să pot scăpa măcar în vise de asamblat puzzle după puzzle.
