Autor: claudiafbadea

       Am deschis ușa cafenelei din capătul nordic al parcului și toate fețele curioase m-au fixat imediat cu privirea. E imposibil să intri neobservat în cafenea, căci ușa grea de sticlă face un zgomot teribil atunci când se închide puternic în spatele tău. După ce toată lumea s-a săturat să mă privească și și-a văzut de treburi, am înaintat spre o masă de lângă bar. La vreo două minute după ce m-am așezat și mi-am scos laptopul pe masă ca să mai scriu ceva, băiatul înalt și timid care lucrează aici de când s-a deschis cafeneaua mi-a și adus o cafea cu lapte și o apă plată. Știe că de asta am nevoie și de mult nu mai pierdem timpul cu meniuri, notat comenzi și așa mai departe. Uneori, în funcție de cât de tare trântesc geanta pe un scaun își dă seama dacă îmi e sau nu foame și-mi aduce și brioșe. Niciodată nu le pune pe nota de plată.

       E un tânăr de 22 de ani, student la litere, educat și foarte discret. Nimeni nu pleacă din cafenea fără să-i lase bacșiș pentru că mai toți clienții știu că se întreține singur și nu provine dintr-o familie tocmai fericită. Nu l-am văzut niciodată să intre în conflict cu cineva și nici să greșească vreodată comanda cuiva. E mereu atent la detalii și la oamenii care intră în cafenea. Lucrează singur pentru că nu e o cafenea tocmai mare, iar șeful lui e un măgar care ar profita și de propria mamă doar ca să mai facă niște bani în plus. În fiecare seară pune totul la punct înainte să plece, iar locul e mereu curat; chiar și când vremea e ploioasă. Îmi citește cărțile; ba chiar le-a pus pe peretele cafenelei. Uneori, când nu e prea multă lume, stă cu mine la masă și-mi ascultă poveștile. Nu pare să aibă prea mulți prieteni. Nici o iubită nu știu dacă are. E înalt, șaten, cu ochii de un verde crud și cu o gropiță pe obrazul stâng. Merge mereu drept și le zâmbește tuturor. Poartă cămăși albe și nu cred că pantofii lui au fost vreodată murdari.

       Azi sunt oameni așezați aproape la fiecare masă. Fiecare are ceva de spus, iar zumzăitul vocilor lor aproape mă scoate din sărite. Încerc deja de câteva minute să scriu un text despre un iepure de câmp care preferă să moară de foame în vizuină decât să-și asume riscul de a ieși după hrană, chiar dacă se află fix în mijlocul unei plantații de morcovi. Cum să-mi adun gândurile cu atâția oameni care nu pot să-și țină gura închisă nici cât să asculte ce-au alții de spus? Îmi place locul acesta, dar astăzi parcă e mai agitat ca niciodată. Abia dacă se mai aude muzica jazz pe care băiatul înalt și timid o pune mereu în cafenea.

       Am băut ultima gură de cafea în grabă hotărâtă să-mi închid laptopul și să plec, dar, din neatenție, am pus ceașca pe marginea farfuriei și, fără să apuc să mai reacționez, am văzut ceașca albastră cum se arunca în gol de pe masă. În câteva clipe s-a izbit de podea și s-a făcut țăndări. Zgomotul a atras atenția tuturor și într-o clipă au amuțit. În timp ce băiatul înalt și timid curăța pe jos și mă asigura zâmbind că n-am de ce să-mi fac griji pentru pagubă, am rămas cu privirea fixă la mulțimea care acum nu mai scotea niciun sunet. Am zâmbit și mi-am întors privirea spre laptop fără să mai scot vreun cuvânt. A fost nevoie să distrug ceva ca lumea să amuțească și eu să-mi pot scrie povestea în liniște.

Mulți asociază liniștea cu absența zgomotului, cu ceva ce poate fi cuantificat de simțul auzului, dar liniștea este despre cu totul altceva. Poți fi în mijlocul unei mulțimi sau în tranșee și să simți liniștea deplină, la fel cum poți să ai totul, ori sa fii singur in pustie și să nu fi aflat nici măcar o clipă de liniște. Pe de altă parte, liniștea nu înseamnă nici latență. Oamenii care trăiesc în liniște nu sunt oameni care renunță la zbucium, la frământare, la căutare ori la luptă. Liniștea este de fapt cea care face diferența în modul în care trăim toate aceste lucruri. Liniștea face diferența între scopuri, între mijloace și între atitudini.

Oamenii care cunosc liniștea sunt oamenii care, deși nu și-au ales poate încă un drum al lor, merg pe pământul bătătorit cu calm, călcând lent, savurând fiecare pas și având grijă să nu lase un nor înecăcios de țărână în urma lor. Oamenii care au cunoscut liniștea au timp să respire corect și să lase aerul să li se împrăștie în tot corpul, nu doar să îl împingă rapid spre plămâni și apoi să îl arunce afară cu viteză. Oamenii care cunosc liniștea nu se mai pot hrăni cu insuccesul altora, cu rătăcirile lor; trăiesc ce-au ei de trăit.

Am cunoscut liniștea și-am reușit să mă eliberez de multe dintre lucrurile care-mi trăgeau sufletul în jos. Am descoperit cum e să trăiești înconjurat de oameni, iar sufletul tău să fie în liniște deplină. Așa reușesc să-mi păstrez inocența, bucuria de a-i privi pe oameni și lumea dar și sinceritatea și puterea cu care simt lucrurile. Liniștea nu anulează ambiția, hotărârea, visurile sau principiile. Liniștea anulează orice dorință de a face rău, de a mă răzbuna, de a căuta căi scurte și imorale. Am descoperit că unii se hrănesc din răutăți, din orgoliu, din răzbunare, dar prefer să nu fim doi oameni răi.

Să nu aveți impresia că dacă vă ignor răutatea, gesturile de prost gust, atitudinile necizelate sau acțiunile făcute doar din dorința de a-mi demonstra că voi valorați mai mult, asta înseamnă că e și adevărat. Viața e atât de scurtă și atât de frumoasă, iar voi sunteți o pierdere de timp, o eventuală clipă de disconfort care nu ajută pe nimeni la nimic. S-a creat impresia c-aș fi ușor atins, dar liniștea mea crează un loc invizibil pentru cei care trăiesc în haos.

       Am ajuns la vârsta aia la care am în jurul meu fie oameni care sunt deja căsătoriți și au un copil, fie oameni care caută cu disperare să se căsătorească și să facă un copil. Și uite-mă pe mine, la mijloc, încercând să mă feresc de disperarea unora de a mă vedea măritată și cu copil. Pe de altă parte, cu expresivitatea-mi caracteristică, mă holbez nedumerită la oameni și încerc să le deslușesc disperarea de a se înmulți și de a-și face cuib. Și în timp ce le ascult discursurile despre cum trăiesc eu degeaba așa cu toate organele interne la locul lor și cu hormonii nedați de pereți și despre cum scopul firesc și logic al existenței e să-ți faci un bârlog și să-l umpli de pui, îmi vine în minte întrebarea: care mai e diferența între noi și animale? Că și alea își fac un cuib, se înmulțesc și la bătrânețe așteaptă să moară.

       Cu unii tare a mai făcut Dumnezeu risipă de rațiune…

       Să luăm lucrurile pas cu pas pentru cei care sunt în prag de atac cerebral pentru că i-am făcut animale.

       Ce fac animalele? Păi, se nasc, supraviețuiesc, își găsesc un partener, fac pui cu nemiluita, fac un cuib și mor într-un firesc final.

       Și-atunci când un om îți spune că scopul lui în viață este să aibă o casă și un copil, că cea mai mare realizare din viața lui e un copil și că nu vede rostul vieții fără un copil, mă întreb: de ce mai era nevoie de rațiune? Și animalele vor același lucru. Și pentru ele acesta este normalul, cursul firesc al vieții. Și-atunci ce mai faci cu rațiunea? La ce mai e ea bună? Ce scop mai are într-o minte care nu poate depăși nevoile de bază?

       Nu mă înțelegeți greșit! N-am nimic cu oamenii care gândesc așa, ori care au copii. Fix de grija asta nu mai dormeam eu acum, la 3 dimineața. Nu copiii sunt problema, deși e și aici de discutat mult. Problema e cu risipa de rațiune și, de fapt, cu irosirea de viață.

       E ușor să faci un copil și să-l crești, mai ales dacă n-ai prea multe așteptări de la viață, dar e mult mai greu să clădești o carieră sau să-ți atingi niște visuri. Poate de asta aleg unii să se ghideze după instinctul de animal. E mai simplu, mai comod, mai lipsit de efort să dai frâu liber instinctelor de animal decât să muncești pentru a-ți crea scopuri care să te definească.

       Dacă pui cariera pe primul loc ești egoist. Dar dacă faci un copil doar ca să ții un om lângă tine nu ești? Nu e firesc să nu-mi doresc să leg alți oameni de mine și nici pe mine de ei, dar e firesc să transform oameni în scopul vieții mele și să mă agăț disperată de existența lor? Ar trebui să mă tem de singurătate, dar de responsabilitate nu?

       Partea și mai tristă e că animalele care se înmulțesc dau naștere altor animale cărora nu știu să le dezvolte mai mult decât instinctele de bază. Și uite așa, generație după generație, ne transformăm într-o specie egoistă, cu tot mai puțină rațiune și tot mai multă nevoie de sens fals.

Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l!