Autor: claudiafbadea

Trecuseră multe ore după miezul nopții. Stăteam ghemuită pe fotoliul din balcon și priveam în jos prin balustrada de sticlă oamenii care treceau pe stradă la acea oră. Unii se duceau la muncă, alții se întorceau. Pe chipul unora se citea durerea cu care plecaseră, iar în mersul grăbit al altora se vedea că se-ntorceau de unde n-ar fi trebuit să fi fost. M-am întrebat pentru o clipă oare ce cred despre mine oamenii care mă văd de jos, dar avalanșa de gânduri din mintea mea l-a luat și pe acesta și l-a amestecat cu toate celelalte.

Aveam picioarele acoperite cu o pătură subțire, albăstruie, dar adierea ușoară și rece a vântului mă făcea să tresar atunci când îmi atingea umerii goi. Îmi adusesem lângă mine, pe măsuța banală de lemn, un pahar de vin alb, sec și câteva bucăți de ciocolată cu mentă în speranța c-am să reușesc să-mi mai potolesc din gânduri. Devenisem atunci o grămadă de bucăți pe care nimeni nu era capabil să le pună la loc. Eram acel puzzle enervant căruia mereu îi lipsesc piese. El n-a știut să găsească ordinea bucăților și nici nu m-a întrebat vreodată unde am ascuns piesele lipsă.

Oamenii văd la noi doar ce-i interesează, văd doar bucățile care le lipsesc lor, doar bucățile de care se pot folosi. Oamenii văd grămada de personaje pe care o port zi de zi, văd hainele, văd ochii blânzi și aud doar vorbele care-i alină. Mi-aduc aminte c-am sperat pentru o vreme ca el să vadă. Am sperat să-mi vadă trupul gol, plin de răni, dar el punea mâna pe zonele cu cele mai mari cicatrici și strângea carnea atât de puternic încât îmi înăbușea orice vis. El n-a știut s-atingă părțile din mine care mă făceau să tresar, dar nici n-a știut cuvintele care mă frâng. A văzut doar personajele care i-au fost de trebuință și n-a vrut niciodată să pună întrebările la care-mi doream atât de mult să răspund. N-a vrut sau poate n-a știut cum să afle cine sunt. N-a avut timp să asculte, răbdare să pună întrebări și curaj să spere la răspunsuri. N-am băgat de seamă când a apărut, nu îi simțeam prea mult prezența și nici nu puteam să-mi dau seama dacă a plecat sau nu de tot.

Au fost persoane prezente zi de zi în viața mea care n-au știut să stârnească în mine poezie și care nu mi-au fost niciodată muze, iar el, străinul atât de cunoscut apărut de nicăieri mi-a devenit inspirație din prima clipă. Și-am scris, și mi-am dorit, și-am așteptat, dar nici măcar n-a observat cât de multe piese lipsă am. Am simți cândva emoții care credeam că merită a-i fi oferite eternității, dar atunci, poate de la vânt sau de la vin, nu mai simțeam nimic. Nu mai așteptam întrebări.

Cu o îndrăzneală nebună, cu emoție, curaj și hotărâre, m-am ridicat de pe fotoliu și m-am dus fără să clipesc în fața oglinzii mari din dormitor. M-am dezbrăcat de toate personajele și de toate hainele și-am rămas nemișcată pentru o vreme. Apoi am început să mă uit atentă la fiecare rană, la fiecare cicatrice și-am înțeles că doar eu pot să le ating fără să mă doară. Mi-am pus singură toate întrebările la care-mi doream să răspund și am descoperit că în oglinda mare și cu ramă luminată se vedea un puzzle complet. Eram singura care știa cum să ordoneze bucățile împrăștiate și eram singura care știa când am nevoie de iubire, când de curaj și când de viață. Cu toate astea, eram conștientă c-am să mă îndrăgostesc din nou, c-am să sper din nou să mi se pună întrebările potrivite, c-am să aștept din nou să vadă cineva dincolo de personaje și povești. Știam că va veni o zi când aveam s-o iau de la capăt.

Dar până ce avea să vină acea zi, m-am îmbrăcat și m-am întors în balcon. Am rămas acolo, cu ochii la lume, până ce a răsărit soarele, iar agitația de pe străzi a devenit absurdă. Atunci m-am întors în dormitor. Voiam să adorm mai repede ca să pot scăpa măcar în vise de asamblat puzzle după puzzle.

Se simțea octombrie. Cerul nu-i mai permitea soarelui să ne vadă mai deloc, iar norii începeau să apese tot mai greu pe sufletele noastre visătoare și însorite. Ploua adesea, însă nu cu poftă și pe grabă așa cum se întâmpla vara. Ploua mărunt zile întregi, cu picături reci și ascuțite ce te făceau să tremuri dacă îndrăzneai să nu te păzești de ele. Vântul nu sufla așa rece încă, dar se tulbura uneori și parcă voia să ne azvârle pe toți undeva. Se mai auzeau pe străzi doar ciorile și câinii care urlau a pustiu în nopțile reci. Oamenii se fereau să meargă mult pe străzile umede, deși existau poeți care se încăpățânau să stea lipiți de băncile jilave și să se gândească la iubirile pe care le-au pierdut în vara ce trecuse.

Noi stăteam împreună pe marginea podului mare de metal, cu picioarele atârnând spre hău și cu umerii sprijiniți de unul dintre piloni. Nu ne uitam unul la altul. Ne uitam când în față, când în jos. Mai tresăream uneori atunci când vântul ne lovea peste față, ori voia să usuce picăturile mărunte de ploaie dintr-o suflare.

Eram lângă el doar pentru că nu știam să fiu departe. Deși simțeam cum liniștea strânge în mâinile ei murdare gâtul meu firav și parcă respiram tot mai puțin și mai lent, nu voiam să rup acea liniște. Puteam să fac o hărmălaie cât să sperii toți norii, dar era prea târziu ca să mai pot aduce haosul în viața lui.

Nici nu știu dacă mă mai simțea, dacă mai știa că sunt lângă el, dacă printre milioanele de gânduri ce i se înghesuiau în minte eram și eu. Știam ce e în mintea lui, dar nu știam dacă sunt și eu. Știam ce simte, dar nu știam dacă simte și pentru mine și intuiam cât de frică trebuia să-i fi fost, dar nu-mi puteam da seama dacă și frica de a mă pierde îi era cunoscută. Pierduse prea multe bătălii ca să mai creadă într-un final fericit, iar eu nu mai aveam atâta lumină cât să pot să-i mai dau și lui. Deși nu știa cine sunt, ori ce simt cu adevărat, mă iubea chiar și-n liniștea aia. Iubea felul nebunesc în care mă străduiam să-l protejez de toți, deși ar fi trebuit să fie invers, iubea felul în care-l priveam și felul în care-l învățam pe el să se privească și iubea lumea văzută prin ochii mei, dar nu mă iubea mai mult decât își iubea propriile frici.

Nu-l judecam. N-o făcusem niciodată. Nu era treaba mea. Nu-i purtam pică nici măcar pentru că nu se uita niciodată la mine așa cum ar fi trebuit, însă, în toată acea liniște care mă sugruma, am înțeles că-n lipsa lui nu știu să fiu. Existam doar în interiorul lui, iar el era fericit doar în interiorul meu. Devenisem fără băgare de seamă un singur suflet ce nu se mai putea frânge.

– Vin cu tine!

– Nu pot…

– Ba ai să mă prinzi strâns de mână și-am să te urmez în liniște

– De ce?

– Pentru că nu-mi mai pot ține echilibrul știind că n-am fost motivul pentru care să vrei să trăiești…

Azi nu trebuie să te mai întrebi dacă textul ăsta e despre tine. Nu trebuie să încerci să descoperi cu întrebări subtile și nici nu trebuie să te prefaci că nu înțelegi că e despre tine. E drept, nu-ți scriu prea des. Nu la fel de des pe cât aș vrea și clar nu la fel de des pe cât am avea amândoi nevoie, însă, dacă am vorbi zi de zi, poate zâmbetul tău de acum n-ar mai avea la fel de mult farmec sau poate ai învăța că e firesc să zâmbești zi de zi. Nu știu dacă viața ta ar fi diferită fără mine și nici nu știu cât vom rămâne unul în viața celuilalt, însă știu ce-am de făcut atâta timp cât suntem conectați.

Știi?! Studiind o vreme psihanaliza și psihoterapia am descoperit cât de mulți oameni nu sunt, de fapt iubiți, apreciați sau validați și pentru că știu câtă nevoie de iubire are lumea asta prăpădită, am decis să iubesc oamenii și tot ceea ce reprezintă ei. Nu cer nimic și presupun că mă cunoști destul de bine încât să fi observat deja că nici nu aștept nimic în schimbul lucrurilor pe care le ofer în exterior. Știu ce înseamnă să nu te simți iubit, dorit, apreciat, validat, să nu te simți important, să nu simți că ai un rost ori că ai conta în vreun fel așa că, dacă pot să te ajut pe tine să nu simți toate astea, poți să fii sigur că voi fi mereu acolo.

Te cunosc înspăimântător de bine. Știu ce doare și cât, văd când ți se frâng aripile și înțeleg strigătele tale fără de ecou. Știu că uneori te sperie faptul că aș putea cunoaște părți ale sufletului tău pe care te străduiești de mult să le ți ascunse, dar să nu-ți fie teamă. De ce să-ți fac rău când știu exact ce-nseamnă să simți răul altora? Am înțeles că nu-mi poți spune ce simți atâta vreme cât și tu încerci să fugi, să scapi de emoții. Te văd cum îndeși în toate colțurile lucruri pe care speri să nu le vadă nimeni și simt cum ți se strânge inima atunci când încerc să-ți ating rănile.

Deși mi-ar plăcea ca ceaiurile cu mine să devină acel loc în care să poți să fii tu, să poți să fugi, să fii convins că poți să simți sau să spui orice fără să fii judecat, astăzi nu vreau să vorbesc despre ce mi-ar plăcea mie. Azi am să-ți spun câteva lucruri pe care am să le tot repet ori de câte ori vei avea nevoie.

Ai avut incredibil de mult curaj să visezi așa frumos și nu-mi vine să cred că ai reușit să transformi un vis de care unii râdeau într-un întreg univers pe care alții și-ar dori azi să-l aibă, Ai reușit! Înțelegi? Ai devenit un om mare atât de frumos, un om mare care schimbă viețile altora, un om mare care-i face și pe alții fericiți. Știu că a fost greu și îmi pare rău că n-am fost acolo. Știu că a durut, dar am alergat cât de repede am putut spre tine cu plasturii mei roz. Poate nu realizezi încă, dar ai avut foarte mult curaj să renunți atunci la tot și să o iei de la capăt, să te ridici și să zbori din nou.

Îl văd în ochii tăi pe Dumnezeu și văd cât de mult din Sine poate pune într-un singur suflet. Văd curajul, văd puterea cu care ești capabil să iubești, văd sensibilitatea, văd dăruirea, văd visurile și dorințele. E drept, văd și durerea, frica și nesiguranța, dar te cunosc atât de bine încât să știu că vei trece peste ele. Mi-ar plăcea ca întreaga lume să-ți vadă focul din ochi, să vadă și ei măcar o mică parte din omul minunat pe care-l știu eu. Da, e drept, ai și defecte. Toți le avem, însă asta nu te face nedemn de iubire sau apreciere. Toți greșim, dar văd cât de mult te străduiești să îndrepți lucrurile și văd durerea care se ascunde în spatele unor cuvinte aruncate poate prea repede.

Meriți să fii iubit și să iubești! Meriți o mână de ajutor atunci când ai nevoie, meriți nopțile cu lună plină și oameni care să zâmbească atunci când te văd. Meriți aripi să zbori atât cât simți tu că e nevoie, meriți mâini care să te mângâie și voci care să te alinte. Meriți ca cineva să te strângă în brațe ori de câte ori ai nevoie, nu doar așa, superficial și pe grabă. Meriți să te privesc așa, meriți să-mi pese, meriți fiecare zâmbet pe care mă străduiesc să ți-l pricinuiesc. Meriți locul de sub aripile mele. Eu n-am să te alung niciodată, dar poți pleca oricând vrei.

N-am să obosesc niciodată să-ți spun cât de mândră sunt de tine și n-am să mă supăr nici dacă ai să le dai textul ăsta oamenilor de care tu ești mândru.

Zâmbește! Nici n-ai idee cât de frumos devine universul atunci când o faci.