Autor: claudiafbadea

Știi care e cea mai mare problemă a unui scriitor care se îndrăgostește? Nu, nu că-și va umple caietele de poezii și fantezii și nu va mai avea foi pe care să scrie despre realitate, nu că-i va rămâne stiloul fără cerneală fix când să-i spună muzei ce simte și nici că oamenii nu vor vedea niciodată frumusețea care se vede prin ochii lui. Scriitorul se teme că-n intensitatea trăirilor sale, în dorința lui de a fi iubit așa cum iubesc personajele din romanele marilor clasici, va fi cuprins de albul orbitor și înecăcios al neîmplinirilor sale și va arunca spre muza lui înfoliată-n plastic transparent doar culorile pe care el știe să le descrie. Și că scriitorii se îndrăgostesc de sufletul lor proiectat în ochii unor oarecare nu mai e o noutate pentru muritori, dar ei nu ar putea îndura durerea pe care scriitorului i-o pricinuiește muza care-și rupe încet și ostentativ folia de plastic.

Ai crede că un scriitor se îndrăgostește cum respiră, dar nu e deloc așa. Scriitorii aleg cu grijă un muritor cu aură strălucitoare, crudă și frumos mirositoare. Aleg un oarecare și-i dau un nume, însă nu înfig mâna în grămada de muritori și înșfacă pe oricine pentru a-l face muză. Nu! Dacă vreodată ai simțit sau ai avut certitudinea că un scriitor s-a îndrăgostit de tine, muritorule, să știi că Dumnezeu ți-a dărui atâta lumină cât să te poți vedea în marea de chipuri trase la indigo. Dacă scriitorul și-a dorit să-ți cuprindă inima cu mâinile lui pline de cerneală înseamnă că inima ta frumos colorată putea să grămădeasc-n ea poveștile cu final fericit ale meșteșugarului în condei.

Dar cum muritorii aproape niciodată nu-și văd strălucirea din propria ființă, nu înțeleg că pot îndura iubirea scriitorilor și se cred nedemni, ori sluți. Deși ar putea trăi veșnic printre cuvintele unui scriitor, muritorii cei aleși decid să moară printre păpuși de cârpă fără chip, de teamă ori crezând că a fi muză presupune mai mult decât a te lăsa iubit, iar bietul scriitor rămâne, eternitate după eternitate, neînțeles și de-a pururea neiubit pe măsura suferinței sale.

Credeți voi, muritorilor, că scriitorului nu-i tânjește inima după fericire? Credeți că-și alege cu intenție muritori care să nu priceapă că-n schimbul iubirii lor vor primi veșnicia? Credeți că scriitorii aleg să sufere pentru a crea povești pe care să le vândă? Ar prefera o viață de om înfometată și plină de lipsurile firești, dac-ar putea trăi măcar o clipă iubirile pe care și le închipuie, dar se mulțumesc cu hrana imaginației lor, se mulțumesc cu senzația caldă și golul din stomac lăsate de gândul că cel iubit l-ar putea iubi vreodată înapoi.

Dacă nu alege singurătatea necruțătoare, scriitorul se leagă prin jurământ de un muritor mai răsărit care măcar să-i dea senzația iubirii. În final, după ani și ani de foc mistuitor, ori revoltă împotriva condiției sale, scriitorul se stinge și el. Se risipește-n univers de unul singur și-și lasă muzele-n uitare.

Mai dureroasă pentru scriitor decât viața întreagă petrecută tânjind după iubire, este conștientizarea eternității. Abia când scriitorul rămâne numai spirit pricepe ce neînsemnată era dorința lui de împlinire și se-ntoarce înapoi în Rai să-i spună lui Dumnezeu că muritorii n-au văzut nici de această dată darul Lui. Căci scriitorii le sunt dați oamenilor pentru a-i învăța să iubească și să se iubească. Alege Dumnezeu niște suflete bătrâne, le curăță de păcat și-l cheamă pe Gavriil să le-nvăluie în har și inspirație. Apoi le suflă în trupuri muritoare și le trimite printre oameni pentru a-i învăța pe aceștia cum să prețuiască inocența, onestitatea și forța cu care poate iubi un creator. Ca și la El, și puterea scriitorului stă tot în cuvânt. Și El tot prin cărți a-ncercat să le vorbească oamenilor și pe semne că și el trăiește durerea iubirii neîmpărtășite, dar ca să nu-l doară atât de mult încât să nu mai vrea să privească spre noi, dă din durerea Lui și scriitorilor.

Și uite astfel, scriitorul de iubirea căruia te temi, ține ascunsă-n sufletul lui bătrân suferința pe care muritorii i-o pricinuiesc întregului univers.

Trecuseră multe ore după miezul nopții. Stăteam ghemuită pe fotoliul din balcon și priveam în jos prin balustrada de sticlă oamenii care treceau pe stradă la acea oră. Unii se duceau la muncă, alții se întorceau. Pe chipul unora se citea durerea cu care plecaseră, iar în mersul grăbit al altora se vedea că se-ntorceau de unde n-ar fi trebuit să fi fost. M-am întrebat pentru o clipă oare ce cred despre mine oamenii care mă văd de jos, dar avalanșa de gânduri din mintea mea l-a luat și pe acesta și l-a amestecat cu toate celelalte.

Aveam picioarele acoperite cu o pătură subțire, albăstruie, dar adierea ușoară și rece a vântului mă făcea să tresar atunci când îmi atingea umerii goi. Îmi adusesem lângă mine, pe măsuța banală de lemn, un pahar de vin alb, sec și câteva bucăți de ciocolată cu mentă în speranța c-am să reușesc să-mi mai potolesc din gânduri. Devenisem atunci o grămadă de bucăți pe care nimeni nu era capabil să le pună la loc. Eram acel puzzle enervant căruia mereu îi lipsesc piese. El n-a știut să găsească ordinea bucăților și nici nu m-a întrebat vreodată unde am ascuns piesele lipsă.

Oamenii văd la noi doar ce-i interesează, văd doar bucățile care le lipsesc lor, doar bucățile de care se pot folosi. Oamenii văd grămada de personaje pe care o port zi de zi, văd hainele, văd ochii blânzi și aud doar vorbele care-i alină. Mi-aduc aminte c-am sperat pentru o vreme ca el să vadă. Am sperat să-mi vadă trupul gol, plin de răni, dar el punea mâna pe zonele cu cele mai mari cicatrici și strângea carnea atât de puternic încât îmi înăbușea orice vis. El n-a știut s-atingă părțile din mine care mă făceau să tresar, dar nici n-a știut cuvintele care mă frâng. A văzut doar personajele care i-au fost de trebuință și n-a vrut niciodată să pună întrebările la care-mi doream atât de mult să răspund. N-a vrut sau poate n-a știut cum să afle cine sunt. N-a avut timp să asculte, răbdare să pună întrebări și curaj să spere la răspunsuri. N-am băgat de seamă când a apărut, nu îi simțeam prea mult prezența și nici nu puteam să-mi dau seama dacă a plecat sau nu de tot.

Au fost persoane prezente zi de zi în viața mea care n-au știut să stârnească în mine poezie și care nu mi-au fost niciodată muze, iar el, străinul atât de cunoscut apărut de nicăieri mi-a devenit inspirație din prima clipă. Și-am scris, și mi-am dorit, și-am așteptat, dar nici măcar n-a observat cât de multe piese lipsă am. Am simți cândva emoții care credeam că merită a-i fi oferite eternității, dar atunci, poate de la vânt sau de la vin, nu mai simțeam nimic. Nu mai așteptam întrebări.

Cu o îndrăzneală nebună, cu emoție, curaj și hotărâre, m-am ridicat de pe fotoliu și m-am dus fără să clipesc în fața oglinzii mari din dormitor. M-am dezbrăcat de toate personajele și de toate hainele și-am rămas nemișcată pentru o vreme. Apoi am început să mă uit atentă la fiecare rană, la fiecare cicatrice și-am înțeles că doar eu pot să le ating fără să mă doară. Mi-am pus singură toate întrebările la care-mi doream să răspund și am descoperit că în oglinda mare și cu ramă luminată se vedea un puzzle complet. Eram singura care știa cum să ordoneze bucățile împrăștiate și eram singura care știa când am nevoie de iubire, când de curaj și când de viață. Cu toate astea, eram conștientă c-am să mă îndrăgostesc din nou, c-am să sper din nou să mi se pună întrebările potrivite, c-am să aștept din nou să vadă cineva dincolo de personaje și povești. Știam că va veni o zi când aveam s-o iau de la capăt.

Dar până ce avea să vină acea zi, m-am îmbrăcat și m-am întors în balcon. Am rămas acolo, cu ochii la lume, până ce a răsărit soarele, iar agitația de pe străzi a devenit absurdă. Atunci m-am întors în dormitor. Voiam să adorm mai repede ca să pot scăpa măcar în vise de asamblat puzzle după puzzle.

Se simțea octombrie. Cerul nu-i mai permitea soarelui să ne vadă mai deloc, iar norii începeau să apese tot mai greu pe sufletele noastre visătoare și însorite. Ploua adesea, însă nu cu poftă și pe grabă așa cum se întâmpla vara. Ploua mărunt zile întregi, cu picături reci și ascuțite ce te făceau să tremuri dacă îndrăzneai să nu te păzești de ele. Vântul nu sufla așa rece încă, dar se tulbura uneori și parcă voia să ne azvârle pe toți undeva. Se mai auzeau pe străzi doar ciorile și câinii care urlau a pustiu în nopțile reci. Oamenii se fereau să meargă mult pe străzile umede, deși existau poeți care se încăpățânau să stea lipiți de băncile jilave și să se gândească la iubirile pe care le-au pierdut în vara ce trecuse.

Noi stăteam împreună pe marginea podului mare de metal, cu picioarele atârnând spre hău și cu umerii sprijiniți de unul dintre piloni. Nu ne uitam unul la altul. Ne uitam când în față, când în jos. Mai tresăream uneori atunci când vântul ne lovea peste față, ori voia să usuce picăturile mărunte de ploaie dintr-o suflare.

Eram lângă el doar pentru că nu știam să fiu departe. Deși simțeam cum liniștea strânge în mâinile ei murdare gâtul meu firav și parcă respiram tot mai puțin și mai lent, nu voiam să rup acea liniște. Puteam să fac o hărmălaie cât să sperii toți norii, dar era prea târziu ca să mai pot aduce haosul în viața lui.

Nici nu știu dacă mă mai simțea, dacă mai știa că sunt lângă el, dacă printre milioanele de gânduri ce i se înghesuiau în minte eram și eu. Știam ce e în mintea lui, dar nu știam dacă sunt și eu. Știam ce simte, dar nu știam dacă simte și pentru mine și intuiam cât de frică trebuia să-i fi fost, dar nu-mi puteam da seama dacă și frica de a mă pierde îi era cunoscută. Pierduse prea multe bătălii ca să mai creadă într-un final fericit, iar eu nu mai aveam atâta lumină cât să pot să-i mai dau și lui. Deși nu știa cine sunt, ori ce simt cu adevărat, mă iubea chiar și-n liniștea aia. Iubea felul nebunesc în care mă străduiam să-l protejez de toți, deși ar fi trebuit să fie invers, iubea felul în care-l priveam și felul în care-l învățam pe el să se privească și iubea lumea văzută prin ochii mei, dar nu mă iubea mai mult decât își iubea propriile frici.

Nu-l judecam. N-o făcusem niciodată. Nu era treaba mea. Nu-i purtam pică nici măcar pentru că nu se uita niciodată la mine așa cum ar fi trebuit, însă, în toată acea liniște care mă sugruma, am înțeles că-n lipsa lui nu știu să fiu. Existam doar în interiorul lui, iar el era fericit doar în interiorul meu. Devenisem fără băgare de seamă un singur suflet ce nu se mai putea frânge.

– Vin cu tine!

– Nu pot…

– Ba ai să mă prinzi strâns de mână și-am să te urmez în liniște

– De ce?

– Pentru că nu-mi mai pot ține echilibrul știind că n-am fost motivul pentru care să vrei să trăiești…