Autor: claudiafbadea

N-am simțit când vinul mi-a înghițit rațiunea și instinctele. Era sec și așa era acum și sufletul meu. Știam că ce avea să se întâmple urma să doară infinit atunci când simțirile mi-ar fi revenit, dar continuam să beau și să-mi spun că sunt pe cale să-mi înfig colții în visul meu. Îmi spuneam că merit, că eu am făcut să se întâmple asta și mă mințeam că pot să plec oricând. Ca să nu simt frica priveam fix spre locul în care avea să fie mormântul sufletului meu. Iubirea era deodată și durere și morfină, corpul nu avea forța necesară să se opună, iar sufletul, în lipsa rațiunii înecate-n vin, alerga cu disperare, năucit și plin de speranță, fix către abisul în care simțea că-și va găsi sfârșitul.

L-am privit în ochi și-am văzut în acel verde șters cum mi se stinge sufletul. Cum se afundă tot mai adânc în nevoia lui de a mă copleși, de a se salva, de a-și răzbuna durerea și-am simțit cu zdrobea fiecare lucru bun pe care-l credeam despre mine. Eram paralizată de imprudența de a mă fi îndrăgostit, iar el îmi îndesa pe gât regretele. Mi-a consumat moralitatea, demnitatea, mândria și orgoliul și m-a lăsat goală. Voia cu tot dinadinsul să simt că tot ce reprezint îi aparține și, de fiecare dată când încercam să mă îndepărtez, își înfigea ghearele în subconștientul meu și mă trăgea înapoi. Uneori mă lăsa să cred că sunt liberă, să cred că pot să exist în absența lui, apoi, după ce prindeam un pic de strălucire, apărea din nou ca s-o consume.

Când i-am văzut pentru prima dată acei ochi erau de un verde intens, sălbatic, hipnotizant. Am făcut imprudența să cred că-n asemenea ochi rari se ascunde iubire, dar verdele intens oglindea un suflet gol prin care lumina nu mai trecuse de mult. Pe măsură ce sufletul lui prididea să fure lumina din al meu, verdele devenea spălăcit, fad, supărător. Am crezut că acei ochi cruzi ascund vise, dar am descoperit cele mai reale coșmaruri. Am crezut că ochii lui mă văd pe mine, dar ei vedeau doar bucata de ființă ce-ar fi putut să-i hrănească lui orgoliul și să-i peticească rănile. Am crezut că el va umple golurile pe care le avem în suflet, dar am rămas azi doar cu resturile a ceea ce-am fost după ce-a luat ce i-a trebuit.

Am continuat să sper pentru că speranța era ultimul lucru pe care nu-l luase încă. Speram că odată ce-și va vindeca rănile, va înceta să mai muște adânc din sufletul meu. Speram să vadă că mă sting și să-mi mai lase o fărâmă de lumină cât să nu-mi rătăcesc sufletul. Am sperat că mă va vedea drept egala lui până ce-am luat ultima gură de vin. Devenise acru, înțepător și înecăcios și-am înțeles atunci că-n pahar nu mai era de mult vin, ci dulcea și eliberatoarea trezire a rațiunii. Am izbit cu putere paharul de perete ca milioanele de cioburi mărunte să străpungă tot ce prind în cale, iar vinul să se poată scurge pe perete așa cum mi-am scurs eu firea, lăsând în urma-i pete care n-or să se mai curețe vreodată. Atunci a înțeles că nu va mai putea să mă oprească și s-a dat din drumul meu.

Am plecat de lângă el cu ultimele puteri pe care le mai aveam și m-am ascuns printre oameni. Plângeam de durere doar atunci când nu mă vedea nimeni ca să nu vadă ceilalți fragilitatea rușinoasă de care dădusem dovadă. Sufletul meu golit urla acum de durere și-n puținele momente de liniște mă cuprindea o frică cumplită. Dacă va veni, are să poată să-mi rupă din nou sinele în bucăți fără să pot riposta? Mă îngrozea c-am să răspund grăbită dacă m-ar striga și mă uram pentru că mi-era dor să-mi văd chipul în lucirea ochilor verzi.

Eu sunt Anastasia și de ceva vreme lucrez în biblioteca veche a orașului, dar nu mi-am petrecut prea mult timp la biroul pentru împrumuturi. Nu-mi plăcea să interacționez cu oamenii, mai ales cu cei care nu știau prea multe despre cărți. Atunci când nu ajutam la punerea pe raft a cărților noi sau când nu-mi mai pierdeam mințile prin vreo poveste, stăteam închisă în biroul meu și recondiționam volumele vechi. Fusesem angajată pentru a verifica și recondiționa o colecție veche de cărți care ajunsese în bibliotecă. N-am întrebat inițial ce e cu ele. Nu mă interesa și mă feream pe cât puteam de mult de interacțiunea umană, mai ales de pălăvrăgeala care nu aducea niciun beneficiu.

Cu câteva zile în urmă, după ce găsisem o scrisoare printre paginile unei cărți, am aflat de la directorul bibliotecii că cele peste o mie de volume i-au aparținut unui profesor de filosofie, un individ introvertit care trăia mai mult prin biblioteci și săli de studiu. Era încă viu, dar se afla la un sanatoriu de lângă oraș pentru că fusese diagnosticat cu demență și deja devenise un pericol pentru el și vecinii lui. Cărțile stătuseră, credea directorul, mai bine de jumătate de an în casa goală a profesorului, în umezeală și temperaturi nepotrivite, unele dintre ele fiind distruse aproape complet.

Fiica cea mică a profesorului, o tânără de aproape 20 de ani care studia pianul și teatrul, a decis să doneze toate cărțile tatălui său. Frații ei mai mari, doi bărbați însurați și cu vieți ordinare, nici nu s-ar fi gândit vreodată la comorile din casa tatălui lor, așa că tânăra a luat atitudine înainte să fie prea târziu. Câteva tablouri din casa profesorului, multe dintre ele originale și neînrămate, au fost trimise către muzeul de artă din oraș pentru a fi evaluate corespunzător și conservate. Colecția de casete vechi a păstrat-o pentru ea, iar hainele bune ale profesorului au fost donate. Tânăra n-a vrut să păstreze cărțile tatălui său, așa că s-a gândit să le doneze bibliotecii.

În urmă cu vreo două săptămâni, atunci când am ajuns la muncă, directorul bibliotecii mă aștepta lângă ușa biroului meu cu o stivă imensă de cutii de carton pline de cărți. Mi-a explicat ce am de făcut și a îngrămădit toate cutiile în biroul meu destul de micuț. Pe cartonul nou al cutiilor nu scria nimic. Asta însemna că cel ce le adusese nu știa prea multe despre cărți și nu considera de bun simț o oarecare sortare a lor. Nu știam ce mă așteaptă, dar mă pregăteam pentru multe luni de muncă.

Am deschis fereastra biroului pentru a scăpa puțin de mirosul de carte veche și neîngrijită care venea dinspre acele cutii și am început să-mi pregătesc masa de lucru. Am aprins atâtea lumini încât părea că în biroul mic din fundul bibliotecii era mai multă lumină decât afara. Am adus pe masă toate instrumentele de care aveam nevoie. M-am spălat pe mâini, mi-am pus o mască nouă, cu filtru, pentru a nu inspira vaporii de mucegai și mi-am pregătit mănușile speciale. Abia așteptam să aflu ce se ascundea în acele cutii și speram să nu fiu dezamăgită.

Am deschis prima cutie și-am văzut o grămadă de cărți așezate în toate direcții, mai că nu erau puse grămadă și îndesate. Am început să le scot, rând pe rând și-am descoperit una dintre cele mai frumoase colecții ale marilor clasici: Jane Austen, Emily Bronte, Dostoievski, Shakespeare, Orwell, Kafka și așa mai departe. Aveau toate coperta neagră, dintr-un carton gros acoperit cu vinilin, prinse la cotor în cleme metalice, iar scrisul de pe copertă și cotor nu era colorat, ci doar săpat în vinilinul negru. Am mai descoperit cărți similare în alte două cutii și, deși aveau câteva zgârieturi la prima vedere, nu părea ceva ce să nu pot rezolva.

M-am apucat să verific toate aceste câteva zeci de cărți și am descoperit că la începutul fiecăreia profesorul scrisese cu stiloul un citat, iar în interiorul cărții erau sublinieri în creion pe care n-am vrut să le șterg. După câteva zile de verificări amănunțite în care mă opream să citesc cu atenție mai toate sublinierile, am descoperit printre paginile cărții Maestrul și Margareta, un plic roșu, sigilat, care, în tot acel miros de mucegai și de vechi, aproape că a umplut camera cu un parfum de trandafiri. L-am pus deoparte pentru că acel volum avea nevoie de mai multă atenție din partea mea și, deși eram curioasă, am uitat de el pentru câteva zile.

La o săptămână de la primirea cutiilor, în timp ce curățam vinilinul și mai înlocuiam câte o clemă ca să mă asigur că aceste bijuterii vor rezista, mi-a fugit privirea către o cutie diferită de celelalte pe care nu o observasem înainte. Era pusă direct pe podea și inițial nu se vedea din cauza cutiilor care ascundea minunata colecție a marilor clasici. Cutia specială era mai mică decât celelalte, era dintr-un lemn subțire, ușor mâncat de timp și umezit. Curioasă din fire, m-am repezit imediat către ea și-am pus-o pe masă având grijă să nu atingă niciuna dintre cărțile la care lucram. Când m-am uitat mai atentă, aproape șters de timp, pe capacul cutiei scria O viață de om încape într-o cutie!.

Am lăsat totul baltă și am deschis cutia imediat. Am descoperit în ea 10 jurnale mari, legate în piele naturală, ținte și sfoară specială pentru cărți. Aveau culori diferite, dar toate păreau îngrijite. Am pus mâna pe unul dintre jurnale și atunci când l-am deschis am descoperit același scris îngrijit și elegant ca la începutul fiecărei cărți pe care o recondiționasem. Mi-am dat atunci seama că acelea erau jurnalele profesorului de filosofie și-am simți o nevoie incontrolabilă de a descoperi ce povești se ascund acolo. Atunci îl întrebasem pe directorul bibliotecii de unde vin cărțile, dar nu-i spusesem încă de superba mea descoperire. Voiam să le citesc în tihnă.

…

Nu cred că oamenii se schimbă și-am spus asta de multe ori. Cred că oamenii se cizelează, se adaptează și învață să distragă prin calități atenția de la defecte. Nu cred că răul încasat m-a schimbat. Cred că m-a educat. Cred cu tărie că fiecare lucru negativ venit spre mine s-a izbit de munca mea necontenită de a fi omul pe care să-l admir și de care să fiu mândră. Oamenii care mi-au făcut rău sunt cei care m-au învățat de fapt să mă iubesc, să înțeleg cine sunt, să apreciez limitele pe care eu nici nu mai băgam de seamă că le depășisem. M-am obișnuit atât de mult cu a pretinde că sunt ca toți ceilalți încât nu mai realizam multe lucruri făcute dincolo de limitele posibilului. M-am străduit atât de mult să mă feresc de milă, încât am ajuns s-o confund cu dorința celor din jur de a-mi susține pur și simplu zborul. Credeam că mi se întind plase de siguranță de către cei ce erau convinși că am să cad, însă am înțeles că acele plase erau puse de cei care voiau să fie oricând pregătiți să mă prindă dac-am să obosesc ori dacă ceva are să-mi perturbe zborul.

S-au întâmplat recent o serie de evenimente care m-au făcut să mă întorc la mine în adevărata profunzime. Și dincolo de cine sunt, am realizat că, fără să bag de seamă, toată energia negativă de care eram sufocată n-a făcut altceva decât să mă învețe cum să-mi construiesc armura. Nu e încă perfectă, căci mai sunt lucruri care pătrund prin crăpături și se înfig adânc în sinele meu, dar e suficient cât să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc.

Am încasat în ultima vreme un val de energie negativă, de ură, de răutate pură, pe care abia acum îl conștientizez cu adevărat. De curând, valul ăla s-a mărit și se chinuie să dea năvală peste omul inocent pe care m-am străduit să-l educ, dar ce nu știe valul e că, dacă nu m-a doborât în larg, n-o va face cu siguranță nici dincolo de mal.

Unii cred că m-am schimbat pentru că nu mai ripostez, dar asta se cheamă adaptare. Am înțeles că energia mea se ducea în direcții greșite atunci când ripostam și-am descoperit că absența mea are un impact mai puternic decât prezența mea gălăgioasă. Unii cred că toleranța mea e dovadă de slăbiciune, ori de nepricepere, dar nu știu cât de ușor se cară prin viață un suflet în care ura n-are nici măcar loc de parcare, darămite cuib. S-au spus și se vor mai spune multe lucruri urâte despre mine. Se vede, dacă-mi permiți, cu ochiul liber, că sunt un om îngrozitor și e normal ca oamenii să exclame asta în gura mare.

Există și cei ce nu înțeleg cum de nu m-a îngropat de vie toată acea energie negativă care mă lovea zilnic, iar lor vreau să le spun atât: cum să mă afecteze când cineva spune lucruri despre altcineva? Eu nu mă identific cu acele lucruri, deci acele lucruri nu sunt despre mine. Nu știu despre cine vorbesc oamenii aceia, însă, cum spunea și Eminem într-o piesă mai veche: sunt cum spun oamenii că sunt. Dacă n-aș fi fost, de ce ar fi spus că sunt? Așadar, oamenii pot spune ce vor, ce simt ei să spună despre mine, iar dacă tu alegi sau nu să-i crezi, e decizia ta. N-am să te judec pentru asta.

Îmi spunea cineva că ăsta e pasul spre mândrie și că am s-ajung să cred că am dreptate deasupra tuturor și-am să fac lucruri egoiste fără să accept să fiu trasă de mânecă. De obicei asta vine de la genul acela de oameni care știu ei mai bine cum e cu viața ta, deși viața lor e amestecată printre vasele nespălate din chiuvetă și ratele neplătite la ultimul model de iPhone. Ei ar vrea să ascult de sfaturile lor, să mă las trasă de colo-colo de mâinile lor grijulii și complet dezinteresate și să accept ca pe o dogmă îngustimile din mințile lor, însă n-au înțeles că la mine în viață nu e democrație și nici anarhie. E dictatură, iar dreptul la opinie nu-l au cei care doar pretind că știu cine sunt. Dacă nu-mi plătești chiria, dacă nu mi-ai șters niciodată lacrimile, dacă nu te-ai întrebat niciodată, de nicăieri, dacă sunt bine sau dacă nu înțelegi munca din spatele vacanțelor pe care le critici, n-ai dreptul să te bagi cu bocancii în sufletul meu și să încerci să faci ordine cu mâinile tale murdare. Dacă nu știe unde-mi sunt rănile, nu-mi recomanda cei mai eficienți și colorați plasturi. Poți să faci parte din viața mea, poți să zbori alături de mine, ori putem să stăm în nisip împreună, poți să crezi despre mine ce simți tu că e adevărat și poți să spui ce crezi tu c-ar vrea oamenii să știe despre mine, însă nu-mi pune cărțile din bibliotecă în ordinea care crezi tu c-ar fi corectă.

Accept critici, răutăți gratuite, glume proaste, sfaturi și îmbrățișări de la oamenii care știu cât de mult a durut, de la oamenii care-au înțeles că am nevoie să greșesc de una singură, de la oamenii care nu cred că-s lipsită de apărare. Dacă greșesc, trage-mă de mânecă doar dacă știi unde m-ascund atunci când tună afară, dacă știi oamenii pe care-i admir și lecțiile lor, dacă nu te-ai repezit să mă ridici atunci când știai că o pot face și singură sau dacă înțelegi cât de prețioase sunt clipele-n care sunt fericită.

La finalul zilei nu pot fi cine crede fiecare în parte că sunt, dar pot să fiu cine cred eu că sunt: scriitorul romantic cu visuri prea mari, cu păr roz și veșnic nerăbdător.