Manon Lescaut – Dac-ar fi fost diferit de data asta?

Unii dintre voi știu că merg la un club de lectură în oraș. La una dintre întâlniri am cunoscut-o pe Manon Lescaut, a Abatelui Prevost. Cartea are un mesaj foarte puternic, însă, din punctul meu de vedere, finalul nu se ridică absolut deloc la nivelul așteptărilor. Și pentru că mi-am exprimat această opinie, am primit provocarea de a reinterpreta finalul. Nu îl voi specifica aici pentru că aș strica farmecul unei cărți pe care o recomand, dar voi interpreta diferit destinul tragic al unuia dintre personaje pentru a crea un final la nivelul de emoție puternică pe care îl așteptam de la un clasic al secolului XVII.

 

 

 

        Oamenii-și pierd sufletul atunci când iubirea piere din ei, căci e în zadar să crezi că poți sălășlui viață în ceva ce nu are esența vieții și anume, dulcele sentiment al iubirii. Sunt tânără, însă cred totuși că sufletul meu s-a pierdut. Și-a pierdut iubirea în fracțiunea de secundă în care a conștientizat-o. Și dacă nu s-a pierdut el de mine, mă voi pierde eu de el. Îl voi lăsa să caute singur ce are nevoie. Poate el va ști mai bine decât mintea mea de copilă ce-i trebuie.  

        Eram așa de crudă și înțelegeam așa de puține din viață… Credeam că știu de ce am nevoie, credeam că știu ce sunt sentimentele și cum să mă lepăd de ele, credeam că nevoile mele se rezumă doar la răsfățul trupului și credeam că mă pot descotorosi oricând de sufletul meu și de oamenii care știu cum să-l mângâie. Credeam atât de multe, dar știam atât de puține. Puteam să jur că dacă îmi îngrijesc trupul nici nu va mai fi nevoie să îmi întorc privirea către suflet. Nu i-am simțit fragilitatea și importanța până ce nu s-a sfărâmat și-a început să iasă din mine ca un nor de praf. Praf…. Atât a mai rămas acum dintr-un suflet care pretindea că știe totul. L-am risipit cu două răsuflări și i-am acoperit urmele cu lacrimi. Mi-a mai rămas doar un trup crud, gol, sec și care poartă adânc înfipte-n carne urmele unei minți egoiste și inconștiente. Tot ce-a ramas e o bucată de carne care-aștept să putrezească și să se facă țărână ca și sufletul.

        Dar poate așa-i e omului dat – să-și risipească trupul, să-și piardă sufletul și să-și chinuie mintea. Am cunoscut iubirea și-n câteva clipe am pierdut-o. Am atins Paradisul și în câteva clipe m-am trezit izbită de fundul iadului. Și nu e nimeni altcineva vinovat în afară de mine. Mi-am vândut trupul fraged sperând că voi primi fericirea în schimbul lui, dar mi-am neglijat sufletul fragil. Când am realizat unde îmi e fericirea și am încercat să i-o ofer era deja prea târziu. Îndurase atâta durere încât extazul l-a sfâșiat. Există „prea târziu” pentru iubire, iar acest „prea târziu” pe mine m-a lăsat ca pe un cadavru conștient de moartea sa. Un cadavru care știe că nu mai are nimic și doar așteaptă să putrezească, dar unul cu minte ca să-și îndure chinurile morții și singurătății.

        Ce Iad mai mare pentru om decât sufletul lipsit de iubire și mintea care să-i conștientizeze durerea? Omul singur se aruncă-n cap în Iad! El și egoul lui morocănos au dat naștere iadului. Căci înainte nu erau decât Dumnezeu, iubirea și Raiul. Apoi egoul a glăsuit in Eva, în copiii ei și-n copiii copiiilor ei până la noi. Dumnezeu i-a făcut pe oameni uniți prin ființa Sa, dar egoismul i-a împărțit în rase, neamuri, rudenii, religii și plăceri. Când omul s-a rupt de iubire și-a ales să se scalde în egoul lui și-a blestema sufletul să nu poată gusta iubirea până ce nu-și ucide egoul. Cineva și-a ucis mândria și egoul și și-a umplut sufletul de iubire fiind gata oricând să o verse în sufletul meu, dar eu, în inconștiența mea omeneasă, am lăsat egoul să ucidă iubirea din mine. Eu mi-am pierdut iubirea, iar el viața. Universul are jocuri dureroase, dar corecte. Merit să îmi pierd sufletul și să îndur după ce-am lăsat atâta iubire să se risipească. Merit să îmi îndur trupul mort după ce am ucis un suflet plin de cea mai pură iubire.

         El mă iubea pe mine poate cu aceeași forță cu care Dumnezeu ne iubește pe toți laolaltă. Iar eu, ca un om orb și egoist ce sunt, mi-am bătut joc de iubirea lui. Așa cum facem noi toți cu iubirea lui Dumnezeu. Oare cum va fi dacă el va pieri exact cum a pierit și omul care mă iubea pe mine? Vom rămâne toți niște cadavre goale și fără pic de sens. Vom rămâne și cu rațiunea, dar la ce bun? Nu va face altceva decât să ne facă și mai conștienți de Iadul în care am putea fi. Dar dacă noi nu putem înțelege și respecta nici măcar iubirea unui om ca și noi, cum am putea crede că vom înțelege vreodată iubirea pură a celui ce-a meșterit lumea asta? Și El poate suferă acum pentru că nu înțelegem noi nimic. Și suferă de infinite ori mai durerost decât a suferit omul ce m-a iubit pe mine. Oare cât va mai rezista până să cedeze la fel ca omul ce-a trebuit să îndure aceeași iubire neîmpărtășită? Îmi e groază de clipa-n care iubirea va pieri până și din Dumnezeu.

 

        Mă plimb acum pe malul apei și mă întreb – Fără de iubire, ce alt motiv să mai trăiesc?

Share This:

Mi-a obosit sufletul! Ești fericită?

Oamenii se plâng când trupul le obosește, dar oare cum ar reacționa dacă le-ar obosi sufletul? Poate mulți nici nu și-ar da seama pentru că din ce în ce mai puțini își mai îngrijesc de propriul suflet. Acordă atenție doar unei bucăți de carne aproape inutile. Și când carnea începe să se strice și mai apoi să putrezească, oamenii își dau seama că nu aia le e substanța și că ei nu reprezintă doar atât. Uneori sufletul lor e obosit de atâta așteptare și nu își mai poate recupera măreția, dar alte ori, sufletul strălucește mai puternic decât soarele. Dar ce faci când sufletul începe să obosească? Nu știu, căci nici al meu nu cred că mai are mult până acolo. Și oare unde merg sufletele obosite să se odihnească? Oare dacă dispar le e mai bine? Cine are grijă de ele când noi nu mai suntem capabili? Tare mi-ar plăcea să știu ce se va întâmpla cu sufletul meu când viața îl va obosi…

 

Cred că mi-a obosit sufletul. Tu, viață nenorocită, ce-ai avut cu sufletul meu de l-ai alergat așa de nebunește prin timp? Cu ce ți-a greșit el ca să ostenească acum atât de dureros? Tare importantă te mai crezi tu! Chiar crezi că ai exista fără el? Ei bine, hidoșenie, nu ai exista. S-ar alege praful de tine fără suflet. Nu ești decât un produs al unei minți otrăvite care voia să se amuze bătându-și joc de suflete. Tu nu exiști! Tu ai încetat să mai fii în clipa în care am înțeles că nu însemni nimic. Oboseala mă cuprinde și va face și cu tine la fel într-o zi. Ce, credeai că tu ești scutită? Ei, află că într-o bună zi moartea te va găsi și pe tine. Oboseala te va prinde, te va îmbrățișa și te va sufoca așa cum faci și tu cu sufletele. Te va strânge până ce nu vei mai râde de durerea pe care-o pricinuiești, hidoșenie. Și mă voi bucura atunci. Da, toți ne vom bucura în ziua aia. Căci oboseala ne va da nouă drumul ca să îți poată cuprinde ție toată vanitatea. Și atunci ne vom ridica și vom râde. Vom râde fără tine. Numai când tu vei obosi noi vom râde cu adevărat. Până atunci ești încă liberă să umilești suflete.

 

Mi-a obosit sufletul, nenorocito! M-ai obosit! Ești fericită?! Am obosit să mai lupt cu tine și cu ideile tale tâmpite despre cum ar trebui să fie. Am obosit să mai lupt cu suflete la fel de prăpădite ca al meu. Am obosit să mai iubesc, să mai iert, să mai ascult, să mai ajut, să mă mai prefac că totu-i bine. Știi ce? Am obosit să mai fiu! Am obosit să îți mai aparțin. Mi-a obosit sufletul de la atâtea lacrimi pe care nimeni n-a fost în stare să le șteargă. A obosit să tot urle de durere și să nu-l audă nimeni. Să râdă singur pentru că nimănui nu-i pasă de fericirea lui. A obosit să dea din tot ceea ce e el oamenilor care oricum îl judecă și-i pricinuiesc atâta durere cu nepăsarea și ipocrizia lor. Și tu, nenorocito, ce te mai distrezi să-l vezi așa. Știu că e prețios pentru că văd cât lupți ca să-l ai pentru tine. Dar a obosit… L-ai obosit, nenorocito! Tu și toți ca el… Ei, și dacă a obosit, ce?! Cui în afară de mine îi mai pasă de durerea lui? Nici măcar minții bolnave care mi l-a dat nu îi pasă. Cred că se amuză acum. Știi ce?! Nu ți-l voi da ție pentru că nu îl meriți. Nu îi meriți frumusețea acoperită de noroiul aruncat de celelalte suflete. Să vină oboseala și să-l ducă în locul ăla unde se odihnesc sufletele. Oricum, e doar unul în minus. Nimeni nu-i va simți lipsa. Pe lângă câte vă trec vouă prin mâini în fiecare clipă, al meu e un fir de nisip. Să-l ia și să facă ce-o vrea cu el. Nu mai contează. Nu îl mai vreau pentru că nu îi mai pot suporta durerea. Acolo e mai bine pentru el. Să fie și el fericit, poate…

 

Nenorocito, eliberează-mi sufletul! L-ai obosit destul.

 

Claudia Badea (personal Facebook)

Claudia F. Badea (Page)

Share This:

Halal prințipuri de cocoană!

Mult stimată Madame Popescu,

 

Uite soro cum trecură timpul, m-am dedat la atribuțiunile mele de femeie casnică și uitai să-ți mai scriu. Vai, mon cher, și câte s-au mai întamplat în ultima vreme. Atât de multe încât simțesc că nu mai știu cu ce să încep și îmi e teamă să nu omit a-ți împărtăși ceva.

Nu mi-a venit a crede că tu, doamnă cochetă, ce-i drept neglijentă într-ale educațiunii, dar cu simț practic și sofisticată, te-ai decis sper a-i fi soție haimanalei de Ministerial, Domnul Popescu. Apoi, să-mi scuzi îndrăzneala, dar știe tot târgul soro cu câte și-a făcut stimabilul promenadele la Paris și pe câte-o mai fi dus de nas și n-o fi aflat gura târgului încă. Vai, și câte se aud și s-or mai auzi de dânsul. Tare milă mi-e de nenorocita de tine. Dar de, ministerialul are bani și, ce-i drept, soro, că tu până acum găseai suficiente motive să te pui curmeziș oricărei întâlniri întrevăzute de bietul tău tată dacă nenorocitul nu era suficient de înavuțit încât să întrețină o doamnă crescută cu mofturi de protipendadă. Ei, dar lasă soro, c-o zice lumea multe și mărunte de Popescu, dar și pe tine te cam iau mai nou la cotrobăit. De la ultima lichea pe care nu dai un sfanț, până la parvenitele de Bulivard, toată lumea vorbește despre cât îl iubești tu pe Popescu, dar mai ales fișicurile lui de sub saltea. Că alea te fac doamnă, nu afinitatea cu un pârlit de ministerial care ba o fi, ba n-o mai fi. Și cum să rămâi eu, soro, indolentă? Păi cum? Când pe la toate colțurile și prin toate cârciumile sunt pizmași ce șușotesc cum că te-ai deda după nebunia unui amărât de pictoraș ce-și câștigă banii mai mult din furtișaguri decât din artă. Păi cum, soro, tocmai tu care te dai drept doamnă de înaltă societate să spurci onoarea bietului Popescu? Ba pardon, madam, dară și doamnă cu biju-uri, blănuri și rochii de mătase și muză pentru un neică nimeni,  parol că nu se cade. Dară hai să lăsăm ce spune gura târgului, că vorba aia, pe ea nici pământul n-o astupao. Iară tu, vorba aia, fată de respectabil învățător, știi să te porți ca o femeie modernă.

Că vorba aia, ce s-o mai alege și de femeia asta modernă. Oi fi eu mai de la țară și mai cu frică de Dumnezeu, dară unele chiar poți să juri că-s draci curați. Stai să-ți spui ce făcu Georgeasca, că o știi doar. Femeie de casă, cu doi copii educați și care nu ieșea din cuvântul proaspăt răposatului ei soț. Ce să vezi, la două zile după ce și-a băgat soțul în mormânt, zice lumea c-ar fi fugit la Viena cu un milițian de-o seamă cu băiatul ei, ăl mare. Ba mai mult, s-aude pe la colțuri că ea i-ar fi făcut de petrecanie lui Georgescu tocmai ca să-i ia nenorocita de avere și să fugă cu milițianul. Copii cică i-ar fi lăsat la o soră de-a ei, departe de aici, ca să nu mai știe nimeni de ei. Vai, soro, ce hal de prințipuri au și unii… Să nu-ți mai zic că de fata directorului de la Operetă se zvonește c-ar fi încercat să-și facă singură de petrecanie fiindcă nu o lasă mamă-sa să se mărite cu un cizmar. Păi asta mai e lume, soro? Ei și ce le pune capac la toate e că Mița, fata brutarului Ionescu, l-ar fi sedus pe bietul preot, ăsta bătrân d-aci de la noi, de mi ți l-a făcut pe năpăstuit să lase și copii, și casă și muiere ca să plece cu ea nu mai știu pe unde în ceva…escapadă, că cică așa fac femeile moderne. Mofturi și parvenitisme! Și asta poate ți se pare lucru mărunt, dar află că stricata l-a lăsat pe bietul om fără un șfanț și cu inima amară că, ce să vezi, ea purta în pântece copilul unuia de nu-i de pe la noi, dar firește, unul cu mulți bani, ba și cu mai mulți ani decât bietul popă.

Despre mine nici n-are rost să-ți mai spui ceva. Oricum nu mă pricep la a fi doamnă ca tine și ăstea de care ți-am spus. Lasă să fiu eu proastă, soro. La o adică, uneia ca mine nici nu i s-ar potrivi asemenea obiceiuri de societate. Eu nu mă dedau la asemenea prințipuri de femeie modernă că oricum pare-mi-se ca s-o cam alege praful de dânsele, dacă nu s-o fi ales deja.

 

 

Cu vădită simpatie,

         Femeia încă nemodernizată

Claudia Badea (personal Facebook)

Claudia F. Badea (Page)

Share This: