Unii dintre voi știu că merg la un club de lectură în oraș. La una dintre întâlniri am cunoscut-o pe Manon Lescaut, a Abatelui Prevost. Cartea are un mesaj foarte puternic, însă, din punctul meu de vedere, finalul nu se ridică absolut deloc la nivelul așteptărilor. Și pentru că mi-am exprimat această opinie, am primit provocarea de a reinterpreta finalul. Nu îl voi specifica aici pentru că aș strica farmecul unei cărți pe care o recomand, dar voi interpreta diferit destinul tragic al unuia dintre personaje pentru a crea un final la nivelul de emoție puternică pe care îl așteptam de la un clasic al secolului XVII.
Oamenii-și pierd sufletul atunci când iubirea piere din ei, căci e în zadar să crezi că poți sălășlui viață în ceva ce nu are esența vieții și anume, dulcele sentiment al iubirii. Sunt tânără, însă cred totuși că sufletul meu s-a pierdut. Și-a pierdut iubirea în fracțiunea de secundă în care a conștientizat-o. Și dacă nu s-a pierdut el de mine, mă voi pierde eu de el. Îl voi lăsa să caute singur ce are nevoie. Poate el va ști mai bine decât mintea mea de copilă ce-i trebuie.
Eram așa de crudă și înțelegeam așa de puține din viață… Credeam că știu de ce am nevoie, credeam că știu ce sunt sentimentele și cum să mă lepăd de ele, credeam că nevoile mele se rezumă doar la răsfățul trupului și credeam că mă pot descotorosi oricând de sufletul meu și de oamenii care știu cum să-l mângâie. Credeam atât de multe, dar știam atât de puține. Puteam să jur că dacă îmi îngrijesc trupul nici nu va mai fi nevoie să îmi întorc privirea către suflet. Nu i-am simțit fragilitatea și importanța până ce nu s-a sfărâmat și-a început să iasă din mine ca un nor de praf. Praf…. Atât a mai rămas acum dintr-un suflet care pretindea că știe totul. L-am risipit cu două răsuflări și i-am acoperit urmele cu lacrimi. Mi-a mai rămas doar un trup crud, gol, sec și care poartă adânc înfipte-n carne urmele unei minți egoiste și inconștiente. Tot ce-a ramas e o bucată de carne care-aștept să putrezească și să se facă țărână ca și sufletul.
Dar poate așa-i e omului dat – să-și risipească trupul, să-și piardă sufletul și să-și chinuie mintea. Am cunoscut iubirea și-n câteva clipe am pierdut-o. Am atins Paradisul și în câteva clipe m-am trezit izbită de fundul iadului. Și nu e nimeni altcineva vinovat în afară de mine. Mi-am vândut trupul fraged sperând că voi primi fericirea în schimbul lui, dar mi-am neglijat sufletul fragil. Când am realizat unde îmi e fericirea și am încercat să i-o ofer era deja prea târziu. Îndurase atâta durere încât extazul l-a sfâșiat. Există „prea târziu” pentru iubire, iar acest „prea târziu” pe mine m-a lăsat ca pe un cadavru conștient de moartea sa. Un cadavru care știe că nu mai are nimic și doar așteaptă să putrezească, dar unul cu minte ca să-și îndure chinurile morții și singurătății.
Ce Iad mai mare pentru om decât sufletul lipsit de iubire și mintea care să-i conștientizeze durerea? Omul singur se aruncă-n cap în Iad! El și egoul lui morocănos au dat naștere iadului. Căci înainte nu erau decât Dumnezeu, iubirea și Raiul. Apoi egoul a glăsuit in Eva, în copiii ei și-n copiii copiiilor ei până la noi. Dumnezeu i-a făcut pe oameni uniți prin ființa Sa, dar egoismul i-a împărțit în rase, neamuri, rudenii, religii și plăceri. Când omul s-a rupt de iubire și-a ales să se scalde în egoul lui și-a blestema sufletul să nu poată gusta iubirea până ce nu-și ucide egoul. Cineva și-a ucis mândria și egoul și și-a umplut sufletul de iubire fiind gata oricând să o verse în sufletul meu, dar eu, în inconștiența mea omeneasă, am lăsat egoul să ucidă iubirea din mine. Eu mi-am pierdut iubirea, iar el viața. Universul are jocuri dureroase, dar corecte. Merit să îmi pierd sufletul și să îndur după ce-am lăsat atâta iubire să se risipească. Merit să îmi îndur trupul mort după ce am ucis un suflet plin de cea mai pură iubire.
El mă iubea pe mine poate cu aceeași forță cu care Dumnezeu ne iubește pe toți laolaltă. Iar eu, ca un om orb și egoist ce sunt, mi-am bătut joc de iubirea lui. Așa cum facem noi toți cu iubirea lui Dumnezeu. Oare cum va fi dacă el va pieri exact cum a pierit și omul care mă iubea pe mine? Vom rămâne toți niște cadavre goale și fără pic de sens. Vom rămâne și cu rațiunea, dar la ce bun? Nu va face altceva decât să ne facă și mai conștienți de Iadul în care am putea fi. Dar dacă noi nu putem înțelege și respecta nici măcar iubirea unui om ca și noi, cum am putea crede că vom înțelege vreodată iubirea pură a celui ce-a meșterit lumea asta? Și El poate suferă acum pentru că nu înțelegem noi nimic. Și suferă de infinite ori mai durerost decât a suferit omul ce m-a iubit pe mine. Oare cât va mai rezista până să cedeze la fel ca omul ce-a trebuit să îndure aceeași iubire neîmpărtășită? Îmi e groază de clipa-n care iubirea va pieri până și din Dumnezeu.
Mă plimb acum pe malul apei și mă întreb – Fără de iubire, ce alt motiv să mai trăiesc?
