Din prima secundǎ, din prima zi 2025 a fost o lecție – una grea care a rupt bucăți din mine, care mi-a fărâmat vise si care a scos toți monștrii de sub pat, dar una care m-a făcut sa fiu mai lucida ca niciodată, care m-a făcut sa vad lumea cu alți ochi înțelegând rolul meu in ea si care mi-a arătat cât de important e sa ne dam voie sa fim. După nenumărate greșeli, stângăcii, atacuri de panica, nopți plânse, ore de terapie, meditație si despărțit firul in patru, am tras câteva concluzii din ceea ce se numește Anul meu de Aur. Am sa le pun aici nu pentru a ma lǎuda in vreun fel, ci pentru a învǎța ceva împreună si pentru a-mi pune, pentru a nu știu câta oarǎ, sufletul in cuvinte.
- Sunt prioritatea mea – dacǎ e un lucru pe care l-am învățat anul asta, daca e sa pun ceva pe primul loc, ceva de care terapeutul mi-a amintit in fiecare ședință, acel lucru e faptul ca sunt prioritatea mea numǎrul unu. Am trăit ani la rând neexistând de fapt emoțional, am trăit mulți ani crezând ca e normal sa îmi înghit emoțiile si sa îmi fie frica sa nu le rănesc pe ale altora; am trăit întrebându-mă in fiecare secunda cu ce am greșit eu si ce-am zis ca sa supăr, dar anul asta am înțeles ca exist in adevǎratul sens al cuvântului. Am învățat in 2025 ca sunt importante emoțiile mele, ca e important ce simt eu, cum ma simt eu, ce părere am eu, ce-mi doresc eu. Am învățat ca si emoțiile mele contează la fel de mult ca ale tale si ca am dreptul sa ma întreb mai întâi cum ma simt eu si abia apoi cum se va simți celălalt.
- E normal sǎ doară – E normal sa lăsăm trecutul sa ne doară, sa nu ne prefacem ca suntem bine atunci când nu suntem. E normal sa ma doară tot ce-am trăit sau ce n-am apucat sa trăiesc, e normal sa ma doară rănile si e normal să-mi folosesc durerea pentru a construi povesti. E ok sa păstrăm si amintirile urâte, la fel cum e ok si sa le spunem oamenilor ca ne-au rănit. E la fel de normal sa fii furios, sa fii frustrat, sa fii trist.
- E normal să-mi fie dor – am crezut o vreme ca dorul de acele vremuri e o slăbiciune, ca nu are cum să-mi fie dor sa fiu abuzată sau sa nu exist emoțional, dar am înțeles anul asta ca dorul era pentru senzația de fericire, pentru momentele reale, pentru lucrurile bune. E normal să-mi fie dor de unele lucruri fără sa ma simt de parca mi-ar fi dor de abuz. E normal sa simt lipsa momentelor frumoase. E normal să-mi amintesc cu drag de unele zile. Asta nu înseamnă ca nu a fost si rău, nu înseamnă ca nu a fost justificat sa plec, nu înseamnă ca vreau sa ma întorc. Înseamnă doar ca îmi e dor si e normal.
- E normal să-mi fie frica – e normal, e ok, e justificat să-mi fie frica. Mi-a fost frica sa vorbesc, mi-a fost frica sa plec, mi-a fost frica sa rămân, mi-a fost frica sa pun limite si era normalul meu. Mi-a fost frica sa o iau de la capăt si e normal. Curajul pe care l-am avut mereu s-a născut in prezenta fricii, nu in absenta ei.
- Lupt pentru lucrurile in care cred – am învățat anul asta sa lupt mai mult pentru lucrurile in care cred, pentru valorile mele si mai ales, pentru mine. Am învățat sa lupt mai mult pentru mine și-am făcut lucruri care au durut îngrozitor doar ca sa fiu omul pe are unii îl urăsc, pe care unii îl discrediteazǎ, pe care unii ar da orice să-l poată strivi. Am fost anul asta mai vulnerabila ca oricând pentru a lupta împotriva ignorantei. Sunt mai hotărâtă ca oricând sa lupt pentru toate visurile mele, pentru toate lucrurile in care cred, dar așa cum simt eu, nu așa cum crede altcineva c-ar trebui s-o fac.
- Încă existǎ oameni buni – deși 2025 a scos tot ce e mai urat din mulți oameni, continuând misiunea lui 2024, am descoperit ca încă mai exista oameni pe care merita să-i iubești și atât. Am descoperit prieteni de încredere in oameni pentru care credeam ca sunt doar de umplutura, am descoperit cât de buni pot fi oamenii atunci când vor si ca unii pot chiar sa respire pentru tine atunci când tu simți ca te sufoci. Dacǎ aș fi avut noroc de bani cum am de oameni, aș fi fost miliardarǎ.
- Doar pentru cǎ pot, nu înseamnă cǎ trebuie – si asta a fost o lecție prețioasă pe care terapeutul meu mi-a transmis-o cu succes. Da, pot multe, dar asta nu înseamnă ca si trebuie. Pot sa te ajut, dar nu trebuie. Pot sa iubesc, dar nu trebuie. Pot sa plec, dar nu trebuie. Pot sa car povara pe care tu nu poți s-o mai duci, dar nu trebuie. Pot sa te ascult, dar nu trebuie. Pot să-ți dedic timp din viața mea, dar nu trebuie. Insa doar pentru ca pot sa fiu suportul tău emoțional, sa te ascult, sa te ajut, sa fac lucruri in locul tău, sa duc emoțiile tale, nu înseamnă ca si trebuie. Pot sa te ajut să-ți atingi un vis, dar nu trebuie sa visez in locul tău. Putem vedea lumea împreună, dar nu trebuie s-o vedem la fel.
- Ce spun cei din jur e mai mult despre ei – cu toții suntem vinovați de asta, căci toți percepem lumea prin proprii noștri ochi, prin propria noastră experiențǎ. Anul asta am înțeles ca mulți oameni ma vad prin prisma a ceea ce au in suflet, indiferent daca e rău sau bine. Am mai scris despre asta in ultima vreme, dar e important să-mi amintesc ca știu cine sunt, ce si cât pot si unde se termina cine sunt eu si începe cine cred alții ca sunt.
- Orice lucru mic contează – indiferent din ce perspectiva privești asta, trebuie sa știi ca orice lucru mic contează, orice lucru mărunt poate face diferența. O fărâmă de sine poate transforma un om din alinare, in amenințare. Orice minut in care le vorbești oamenilor despre educație e important si poate schimba ceva, oricât de mic. Nimic nu e irelevant si orice lucru mărunt pe care-l facem e valoros in felul lui.
- Merit! – Am înțeles anul asta ca merit sa am răbdare cu mine, merit sa fiu iubita așa cum simt eu c-ar trebui sa fiu iubita, merit grija oamenilor din jur, merit apreciere pentru lucrurile bune pe care le-am făcut, merit oamenii frumoși din viața mea, merit sa ma iubesc si cel mai important merit sa visez. Merit sa ma iert, merit să ma plâng, merit sa aleg ce e mai bine pentru mine.
- Nu sunt doar un supraviețuitor – am trecut de atât de multe ori prin Iad și-am ieșit din nou si din nou, insa nu doar am supraviețuit. Am învățat, m-am educat, mi-am modelat mintea si sufletul si am zburat cât de sus am putut. Nu sunt doar cineva care a supraviețuit si atât. Am luptat, am si pierdut uneori, dar am trecut prin toate luptând, nu doar încasând si așteptând sa treacă.
- Inocența e arma mea secretǎ – deși am tot auzit discursuri despre cum sunt prea inocentă, prea cu capul in nori, prea mult cu speranța ca într-o buna zi o sa trăim in Republica lui Platon, mi-am dat seama anul asta ca inocența mea e cel mai bun scut. Mi-am dat seama câtă putere are felul in care încă mai cred ca lumea poate fi un loc mai bun deși uneori se prǎvǎlește peste mine. Cred cu tărie ca ziua in care voi pierde aceastǎ inocențǎ, va fi ziua in care ma voi pierde pe mine.
- Și eu am fost familia lor/prietena lor – existǎ aceasta mentalitate ca nu te poți supăra pe membrii familiei, nu poți să-i respingi sau sa te îndepărtezi dacă-ți fac rău pentru ca na, sunt familia ta. Știi ce?! Si eu am fost familia lor! Si eu aveam nevoie de suport, înțelegere, iubire si răbdare. De ce ar trebui sa fie doar unidirecțional? Un om care te rănește, e un om care te rănește si atât. Rolul lui social in raport cu tine e irelevant. Si tu ești familia lor in aceeași măsură si tu ești prietenul lor in aceeași măsură.
- Prietenii ascultǎ – obișnuită sǎ cred cǎ ce simt eu nu contează si ca trebuie sa merg pe vârfuri pentru a nu deranja emoțiile altora, simțeam cǎ a ma plânge la prietenii mei, a le spune prin ce trec si când ma doare, e o povara pentru ei, e un lucru cu care-i deranjez, insa am învățat anul asta ca fix pentru asta sunt prietenii si am descoperit ca niciunul dintre ei nu ma simte ca pe o povara. Uneori dau mesaje de nicăieri cu tot felul de prostii care-mi trec prin cap si e atât de eliberator.
- „Nu!” e sănătos – in calitate de people-pleaser veritabil, sa spun nu era o tragedie. Preferam sa nu răspund decât sa spun nu. Căram mai mult decât puteam duce, făceam mai mult decât era necesar si ignoram ce vreau sau simt eu, totul doar ca sa nu refuz pe cineva. Am înțeles insa anul ăsta cât de sănătos e sa spun „Nu!” Uneori chiar nu vreau, nu pot, nu am timp, nu știu, nu trebuie. Nu e nevoie sa justific de ce. Pur si simplu uneori e mai bine sa refuzi ferm si politicos.
- Limitele mele nu sunt „prea mult” – daca eu stabilesc ca ceva e inpardonabil sau intolerabil pentru mine, e irelevanta părerea celor din jur. Daca eu nu vreau sa ma atingi, sa discutam despre anumite lucruri sau daca vreau sa ma opresc in mijlocul unei acțiuni, sa plec sau sa nu tac, nu e prea mult, nu e exagerat. E ceea ce simt eu. Iar tu, dacă-ți pui limite, datoria mea e sa le respect. Daca simt ca nu le pot respecta, ma îndepărtez mai degrabă decât să-ți forțez ție limitele. In bucătăria mea se intra cu papuci de casa si se poarta parul prins. Daca tu vrei sa vii desculț si cu parul desfăcut, e dreptul meu sa nu-ți permit accesul.
- Pot și singurǎ – 2025 a fost un an in care mi-am împins limitele la maxim. Am făcut tot ce mi-am promis. Am pus anxietatea si agorafobia in ghiozdan și-am plecat cu ele in lume. Am cerut ajutor fără să-mi mai fie frica si rușine, mi-am acceptat dizabilitatea in adevaratul sens si am înțeles ca de acum, orice vreau, pot! Pot si singura, dar e mai bine sa poți înconjurat de oameni. Nu sa te ții de ei, ci sa va bucurați împreună de reușite. Am sa țin cu mine toată viața mesajul unui prieten: Dacǎ cineva poate sǎ facă asta, aceea ești tu!
- E ok sǎ pleci – daca nu te simți binevenit, daca simți ca undeva nu e locul tău, daca simți ca oamenii din jur nu îți respecta limitele, e perfect ok sa pleci. Pleacă din locurile in care nu simți ca ar trebui sa fii. Pleacă din colțurile minții tale in care simți ca nu e locul tău.
- Pas cu pas – nu trebuie deodată. Nu trebuie acum. Nu trebuie tot. Am învățat ca e mai sănătos, mai liniștitor, mai plăcut sa mergi pas cu pas. Uneori nu poți sa faci totul deodată, alteori nu are farmec sa faci tot. Am învățat să-mi acord timpul de care eu cred ca am nevoie. Am învățat să-mi las timp atât cât e nevoie pentru a reuși. Fiecare merge in ritmul lui. Nu ma grăbesc sa depășesc pe nimeni, dar ma bucur când fac azi un pas mai departe de locul in care eram ieri.
- Respirǎ! – uneori e suficient sa stai o clipa, sa tragi adânc aer in piept, sa simți cum coboară spre abdomen și-ți răcorește întreg corpul si apoi sa expiri focul care te mistuia. Cea mai buna terapie uneori e sa te oprești si sa respiri si apoi toate se aseazǎ.
- Sunt hipertimicǎ – in căutarea mea de sine de anul asta, in lupta mea cu monștrii care încă ma mai sperie, am descoperit ca sunt hiptertimica. Am descoperit asta in cabinetul unui medic, nu consultând internetul. Ce înseamnă asta? Mai știi de câte ori îți spuneam ca sunt roz? Ei bine, asta înseamnă. Am câte 20 de gânduri odată, unele peste altele, sunt mai optimista decât orice om pe care-l cunoști, pare ca nu dorm niciodată pentru ca mintea mea știe niște trucuri, sunt înconjurată de jucării de plus, agende, căni amuzante si creioane colorate pentru ca asta e ceea ce sunt. Pot să-ți fac ziua mai buna, pot sa umplu de una singura o camera cu toată energia mea, pot sa port câte si ce culori vreau eu, pot să-mi tund parul cum vreau eu. Sunt ceea ce sunt si iubesc ceea ce sunt.
- Schimbarea e mereu grea – schimbările sunt grele. Nici nu trebuie sa fie ușoare. Vin la pachet cu stres, cu necunoscut, cu incertitudini. Instinctul de autoconservare ne face sa fim speriați, insa faptul ca ne e frica nu e un motiv pentru a nu schimba contextul. Pe noi nu ne putem schimba, ci ne putem doar educa si adapta, dar ne putem schimba perspectivele, putem schimba oamenii din jurul nostru cu alții, putem schimba un loc, o casa, un oraș, o țarǎ. Schimbarea e grea, dar de cele mai multe ori minunatǎ.
- Trecutul nu e rău – trecutul nu e ceva de care sa fugi. El ne ajuta sa ne dam seama cât am evoluat. Când ma gândesc la Claudia de la 10 ani, de la 18 ani, de la 25 de ani si la cea de acum, realizez cât de adevărat e ca devenim adultul de care am fi avut nevoie in copilărie. Când ma uit la ele realizez câte am reușit sa fac si cum n-am risipit munca lor. Trecutul e pentru lecții, viitorul pentru speranțe si prezentul pentru acțiune.
- Uneori nu putem mai mult – si aici nu vorbesc despre expresia toxica „Când nu mai pot, mai pot puțin.”, căci aici e alta discuție. Am învățat anul asta ca, atunci când cineva spune ceva care te deranjează sau face ceva care sa te rănească, e bine sa zici un „Atât s-a putut.”, sa zâmbești si sa mergi mai departe. Unii oameni, trebuie sa înțelegi, nu pot mai mult decât ceea ce vezi deja.
- Principiile nu sunt de plastelina – le poți colecționa, poți adăuga, poți șlefui, poți educa, dar nu le poți îngrămădi in forma acceptata de cel cu care stai de vorba. Nu poți fii feminist, dar sa faci glume sexiste cu băieții, nu poți sa spui ca accepți pe toată lumea, dar sa fii homofob si așa mai departe. Am descoperit anul asta cum oscilează respectul oamenilor fațǎ de mine in funcție de respectul meu fațǎ de principiile mele.
In 2025, mai mult decât orice altceva, am învățat cât de mult trebuie sa valorez eu pentru mine, si tocmai de aceea in 2026 îmi doresc:
- Sa continui sa ma educ
- Sa nu-mi fie frica sa simt
- Sa am tot mai mult curaj
- Sa dau mai departe cât de mult pot
- Sa fiu roz
- Sa vad lumea atât cât pot
- Sa schimb lumea atât cât îmi e permis
- Sa visez mai mult, mai mare
- Sa spun mai multe povesti
- Sa ma iubesc mai mult
