În timp ce-mi repetam că nu pentru el am ales parfumul pe care să-l port, am tăiat eticheta de la rochia neagră și-am călcat-o tacticos, dar nu perfect ca să pară c-am fost neglijentă din lipsă de interes. Am îmbrăcat-o cu grijă, iar materialul destul de rigid și-a găsit rapid cel mai bun mod în care să se așeze. Am pus rujul roșu în geantă, m-am încălțat și am plecat, nu înainte însă de a mă asigura că fiecare fir de păr era la locul lui. În timp ce coboram scările m-am surprins zâmbind și m-am oprit. Nu-mi dădeam voie să zâmbesc prea mult gândindu-mă la el, căci nu i-ar fi făcut bine niciunuia dintre noi.
Nu se întunecase încă, dar soarele nu mai era pe cer. Orașul era îngrijorător de liniștit. Era pentru prima dată când mi-aș fi dorit să mă întâlnesc cu un milion de oameni și să aud claxoanele sutelor de mașini agitate. Așa n-aș mai fi avut răgaz să mă gândesc la ce urma să-i spun, ce întrebări absurde aveam să ne mai punem doar pentru a le ocoli pe cele care dureau și nici n-aș mai fi avut răgaz să mă gândesc în ce moduri să-l privesc fără să bage de seamă ce simțeam. Liniștea îmi epuizase mintea în cele câteva zeci de minute petrecute pe drum și, deși știam că nu e niciodată ca-n mintea mea, aveam deja totul planificat.
Când am ajuns la cafenea aveam lacrimi în colțul ochilor și tot ce speram era să nu fi ajuns el înaintea mea. Nu aș fi știut cum să-i justific rătăcirea care mi se citea pe față. L-am căutat cu privirea prin cafenea și cum nu l-am văzut, m-am așezat la o masă lângă geam și-am așteptat. De fiecare dată când ne vedeam se simțea în același timp și ca prima dată când ne-am văzut, dar și ca și cum ne-am fi văzut de vieți bune încoace. Am reușit să mă calmez atât cât să nu bage de seamă dorul atunci când m-ar fi privit în ochi.
Calmul meu s-a spulberat, iar lacrimile au revenit ușor atunci când am văzut bucuria din ochii lui în clipa în care a fixat cu privirea masa la care-l așteptam. Din doar câțiva pași era deja lângă mine. Și-a tras scaunul și s-a așezat fără a schița vreun alt gest și-am rămas pentru câteva secunde în liniște, doar privindu-ne în ochi.
Se zice că ochii sunt oglinda sufletului, dar oglinda mea a fost făcută bucăți acum multă vreme și-am crezut că sufletul meu nu va mai avea niciodată în ce să se oglindească. Asta până ce-am înțeles că și cioburile sunt tot oglinzi, doar că, pentru a vedea imaginea completă, cel din exterior trebuie să pună în mintea lui cioburile în ordine, altfel va vedea doar bucăți. Nu știam sigur dacă el vede cioburile sau nici măcar n-a băgat de seamă că oglinda era spartă, dar nici n-aș fi îndrăznit vreodată să-l întreb ce vede. Era una dintre întrebările pe care îmi era frică să le pun.
Am vorbit ore în șir despre lucruri de tot felul și-am sperat ca nimeni să nu bage de seamă liniștea firească din ochii noștri. Oricum n-ar fi înțeles ei că și ochii se pot săruta. Că există clipe în care oamenii se iubesc din privirii cât pentru o viață întreagă, se ating, se strâng în brațe și se sărută sincer doar privindu-se în ochi. Acelea sunt momentele în care sufletele, nu trupurile se iubesc. Aceea este iubirea pe care n-o vede nimeni, dar pe care o trăiesc cei ce se privesc; e iubirea ce nu poate fi judecată și care nu dispare dacă clipești. În acele frânturi de trăire cei ce se privesc în ochi trăiesc cu frică; se tem că nu se vor putea săruta niciodată și-n același timp se tem că un sărut ar putea spulbera tot. Oamenii care se iubesc doar din priviri știu că nu se vor putea mulțumi niciodată doar cu atingeri nevinovate și că primul sărut îi va trage spre păcatul pe care n-au curaj să-l săvârșească.
Când am simțit că acei ochi verzi mă copleșesc și că, într-un moment de slăbiciune, nu le-aș mai putea refuza nimic, am găsit rapid o scuză bună ca să pot pleca fără să simtă, speram eu, cât de confuză eram. Deși nu merg singură pe stradă după ce se întunecă, am preferat să fac asta. Aveam nevoie să respir, să plâng fără să mă întrebe cineva dacă sunt bine, să zâmbesc fără să creadă cineva că sunt nebună. Am mai simțit o vreme mirosul parfumului lui și m-am întors de câteva ori crezând că vine după mine, dar începeam să râd de fiecare dată când făceam asta pentru că el n-ar fi venit niciodată după mine, deși i-ar fi fost mai bine. Preferam să nu mă gândesc să sunt eu egoistă și voiam să consum toată acea energie ce mă ardea până în clipa în care intram pe ușă pentru că nu voiam să simt nevoia să-l văd pe canapea…
