După ce-am așezat cănile cu ceai pe măsuța din lemn roșiatic, am încercat să-mi găsesc locul potrivit pe canapea, lângă el. Nu voiam să stau prea aproape ca să nu creadă că sunt deja a lui, deși chiar și cea mai mică atingere mi-ar fi spulberat orice filtru, orice limită, orice urmă de rațiune, dar totuși, voiam să fiu atât de departe încât să-i surprind fiecare gest, fiecare privire, fiecare detaliu. Voiam să stau atât de aproape încât să pot vedea în ochii lui verzi ce cred că nu va avea niciodată curajul de a-mi spune. Voiam să fiu atât de aproape cât să-l pot atinge întâmplător, dar îmi era teamă că vulnerabilitatea asta l-ar putea speria mai mult decât era deja. El își punea miere în ceai ca și cum doar despre asta ar fi fost vorba, iar eu încercam să-mi găsesc locul potrivit în viața lui…
Am vorbit o vreme despre nimicuri încercând să nu lăsăm niciun moment de slăbiciune să pună stăpânire pe mica distanță dintre noi. Puneam tot felul de întrebări absurde doar ca să-l fac să vorbească și poate să n-audă cât de tare îmi bătea inima. Era, ce-i drept, unul dintre puținii bărbați în prezența cărora puteam să mă port ca o copilă, puteam să fiu fragilă și puteam să greșesc, deși nu voiam să creadă despre mine c-aș fi fost slabă. Voiam să vadă femeia care-ar fi putut deveni cel mai bun lucru care să i se fi întâmplat.
Trecuse multă vreme de când ne prefăceam că n-avem nevoie să ne atingem, iar de cănile cu ceai nici nu ne apropiasem. Ele erau oricum doar un pretext nevinovat. Erau multe lucruri despre care am fi putut vorbi atunci, pe care ni le-am fi putut spune, însă eu nu voiam să pun întrebări al căror răspuns nu mi-ar fi plăcut, iar el fugea cu disperare de micile momente în care-și dorea să mă țină de mână.
Fix când mă pregăteam să pun o întrebare care ar fi mutat discuția spre lucrurile care se întâmplau de fapt pe acea canapea, telefonul lui a sunat. Era femeia pe care o uram și-o invidiam, deși ea nici nu știa că exist. Nu o uram pentru că era mai frumoasă, ori mai inteligentă, ci pentru că ea nu avea nevoie de scuze pentru a se așeza lângă el pe canapea și nici de curaj pentru a-l ține de mână. Ea îi putea zâmbi firesc și putea merge-n dreapta lui pe stradă, dar, uneori, pentru unii oameni, firescul nu e suficient. Ea îl adora și probabil că-l iubea mai mult decât aș fi putut-o face eu, însă el cred că se hrănea cu un soi de confort, un soi de siguranță pe care oamenii o confundă adesea cu iubirea. Se naște în oameni o nevoie puternică de a fi iubiți și o frică de singurătate pe care n-am să o înțeleg niciodată. Astfel, din frica de singurătate și din lipsa curajului de a iubi ca-n poeziile franceze, oamenii se agață și se cuibăresc în locuri în care se cred în siguranță și lângă oameni care să le ofere ceva ce ei nu pot oferi înapoi.
Oamenilor le e frică de cei care-i iubesc în mod egal. Oamenii nu vor pe cineva care să-i trateze de la același nivel. Nu vor iubire în doze, nu vor doar respect și afecțiune într-o limită a suportabilului simțirii. Oamenii, mai ales cei care se tem să nu fie răniți, caută să aibă lângă ei pe cineva care-i să iubească mai mult decât pot ei să ofere, pe cineva care să-i admire, să-i prețuiască, să le ofere confortul de care și când au ei nevoie. Îmi spun adesea că și ăsta e unul dintre motivele pentru care el o preferă pe ea – știe că eu nu l-aș iubi niciodată decât la fel de mult pe cât ar face-o și el. Mai mult decât se teme că nu m-ar iubi de ajuns, cred că se teme că m-ar iubi prea mult și de asta preferă să-și bea repede ceaiul sperând ca mintea lui să accepte că acela era singurul motiv pentru care se afla pe canapeaua din casa mea.
Parcă presimțind că l-ar putea pierde, femeia pe care încercam să o înțeleg și să o iert i-a cerut pentru nu știu ce motiv să se întoarcă acasă. M-a privit ușurat și senin atunci când s-a ridicat de pe canapea. Nu m-am ridicat să-l conduc pentru că nu voiam să închid ușa după el. Am rămas nemișcată pe canapea, cu ochii ațintiți pe cana mea plină cu ceai, încercând să asamblez din gesturi și subtext lucrurile pe care el mi le-a spus în acele câteva zeci de minute. Nu știam niciodată dacă aveam să-l văd pentru ultima dată, dar nici n-aș fi încercat vreodată să-l țin lângă mine. Nu am închis niciodată ușa în urma lui, însă nici nu l-am așteptat vreodată pe prag.
În timp ce vărsam ceaiul în chiuvetă mă gândeam doar câtă durere se poate ascunde într-un suflet care preferă minciuna în detrimentul propriei fericiri.
