Fericiți cei săraci cu duhul

       Fiecare dintre noi a avut un moment de revoltă, un moment în care ar fi vrut să-l poată trage la răspundere pe Dumnezeu pentru haosul pe care nu se ostenește să-l pună în ordine. N-am timp și nici răbdare pentru cei care se încruntă și vor să-mi urle-n față că n-am eu niciun drept să-l trag de mânecă pe Dumnezeu, ori că el știe mai bine rânduiala. Dacă el are dreptul de a ne da viață, noi avem dreptul de a-i cere socoteală pentru ea. Și sunt multe momente în care nu mai înțeleg nimic din ritmul cu care lucrurile se întâmplă în univers. Sunt multe nopți nedormite, pline de întrebări care doar duc la și mai multe întrebări.

       Și-n timp ce eu am fost nevoită să mă maturizez cu mult mai devreme decât trebuia, în timp ce mă străduiesc să respect normele etice, în timp ce mă agit când văd inechitățile din jurul meu, Dumnezeu pare că are o bucurie teribilă și bolnăvicioasă în a-i pune într-un glob de cristal pe proști. Și nu, nu pe cei care n-au puterea de judecată, ci pe cei care cred că judecata lor este adevărul universal. Are o bucurie în a-i avea în grijă pe cei care, cel mai probabil, dacă respiratul n-ar fi un reflex, și el ar reprezenta o sarcină mult prea complexă. Concret? Cunosc persoane complet inconștiente la volan, care rar ridică ochii din telefon, ori pentru care acul vitezometrului rar scade sub 100 km/h, care nici nu percep ideea de centură de siguranță sau scaun special pentru copil și care n-au avut nici măcar un incident în trafic. Și presupun că fiecare dintre noi știe, cel puțin o persoană, victimă a unui accident rutier pentru care n-avea nicio vină.

       Văd oameni nepăsători, ori de-o răutate pură sau cu un orgoliu cât întreg universul care abia dacă răcesc o dată pe an, iar eu a trebuit să-mi iau rămas bun de la poate singurul om pe care l-am cunoscut și despre care n-ar fi putu nimeni niciodată să spună ceva rău. Văd criminali făcuți icoane și îngeri cărora li se smulg aripile. Văd bătrâni în lanțuri și tineri liberi mai înrobiți decât sclavii.

       Cumva, pare că răul îi nimerește tot pe cei care chiar nu mai aveau nevoie de el, în timp ce indolența, lenea și lipsa oricărei valori morale sunt protejate de univers ca într-un cocon.

       Am mai spus-o, deși e prea târziu, mi-ar plăcea tare mult să fiu proastă! Să nu-mi pese de cei din jur, ori de nedreptate, să nu mă întreb tot soiul de lucruri care dau insomnie, să cred că adevărul meu este universal valabil și să nu caut vreodată să descopăr realitatea și, mai ales, să pot și eu să învinovățesc oculta mondială pentru lucrurile pe care nu m-ar duce mintea să le pricep. Mi-ar plăcea să-mi golesc mintea și sufletul și să trăiesc așa, doar ca să mă înmulțesc fără sens, să muncesc pământul și să stau la bârfă cu vecina de la 2. Poate dac-aș fi fost proastă, n-aș fi trecut prin toate cele de până acum…

Share This: