Te-am prins vreodată de mână și ți-am promis că-ți voi arăta lumea-ntreagă? Ți-am spus vreodată ce sens au toate și care-s toate sensurile? Ți-am arătat vreodată cât de complicată-i simplitatea, ori cât de simplu e să te complici? Ți-am spus vreodată povești fără prințese și spâni, ori poezii fără lacuri și flori? Ți-am spus vreodată de ce luna și soarele fug unul de altul ori de ce munții și mările nu stau laolaltă? Ți-am arătat vreodată cum se naște universul în mințile filosofilor și moare-n cele ale neisprăviților? Nu? De ce? Oare pentru că te-ai prins de altă mână și nu i-ai mai dat drumul? Oare pentru că nu m-ai ținut suficient de strâns și ne-am rătăcit pe drum sau oare pentru că ochii tăi nu văd nimic acolo unde ai mei văd universuri? Mare păcat e că n-ai avut forță, răbdare și timp…
Aș fi putut să-ți spun cum a creat Dumnezeu lumea și cine l-a creat pe Dumnezeu. Aș fi putut să îți spun tainele stelelor într-o limbă pe care doar tu s-o poți înțelege. Am fi putut să citim toate cuvintele scrise vreodată și să ascultăm fiecare sunet pe care natura binevoiește să-l ofere. Am fi putut să alergăm până ce pământul s-ar fi terminat și-apoi să cădem în propria noastră lume. Ai fi putut să afli ce e totul și cât de important e să-l deosebești de nimic și ai fi putut să-ți pui toate visele pe rafturi mari din lemn de nuc. Am fi putut atinge fiecare stea în parte și să le furăm strălucirea celor care nu o merită și ți-aș fi putut spune unde se duce curcubeul când pleacă de pe cer. Aș fi stat ore în șir să-ți traduc poveștile pe care vântul le aruncă de colo-colo și-am adormi în mijlocul universului fără să ne temem că ne-ar fi putut lovi vreun asteroid. Am fi putut fi noi și ai fi putut fii tu.
Dar ți-a fost mai simplu să te agăți de o mână ca oricare alta. De o mână cu degete lungi, cu unghii pictate și mânuși de plastic. Ai ales să mergi agale pe un drum care speri să ducă undeva, dar drumul tău duce doar la alte drumuri. Ai ales să nu știi, să nu vezi, să nu-ți pese și să nu înțelegi. Ai ales banalul pentru că te temi ca nu cumva să-ți placă prea mult diferitul. Ai ales să stai pe loc de teamă să nu cazi alergând și ai ales să pui o pereche de ochelari între tine și soare pentru că te temi de căldura lui.
Acum stau și mă întreb: ți-e teamă de necunoscut, de fugă, de adevăr, ori de ce-ai putea deveni? Ți-e teamă să nu cazi sau te temi că are să cadă altcineva sub ochii tăi? Ai curajul să trăiești sau vrei doar să umbli ca un leș cărui-i e foame și care obosește? Te temi să ai încredere sau ai prea multă încredere ca să mai crezi în temeri? Vrei să știi ce ascunde universul sub multele straturi de creație sau vrei să i te alături fără să știi încotro te-ndrepți? Vrei să găsești răspunsuri sau să înveți cum se pun întrebările?
Dacă te-aș prinde acum de mână și n-aș spune nimic în plus, mi-ai da drumul sau m-ai strânge și mai tare? Dacă te-aș privi acum în ochi și ți-aș spune că știu cea mai frumoasă poveste scrisă vreodată, ai sta să mă asculți sau ai prefera să nu auzi nimic? Dacă ți-aș cere să închizi ochii și să inspiri atât de profund încât să simți parfumul întregului univers, ai strâmba din nas sau ai continua să inspiri în ritmul rostit de mine? Dacă ți-aș da sens, l-ai înțelege sau ai fugi în sens opus?
Dacă aș fi departe, ai vrea să fiu aproape sau ai vrea să nu fi fost vreodată?
