23 mai 1993, Ankara

O înșiruire de numere și litere pentru toți, însă totul pentru mine. Marți, ziua în care, apăsată de probleme, am închis ochii pentru o secundă, dar n-am mai avut șansa să-i și deschid la loc…

O ceartă cu parinții. Țipete, reproșuri, jigniri, lucuri aruncate și…picătura care a umplut paharul. Pentru că am avut curajul de a-i spune tatei că am un vis, că vreau să plec din casa lui și să merg să studiez pentru a devein o femeie liberă și independentă, am plătit cu cel mai scump lucru pe care-l aveam. Am încercat să-i explic că o femeie nu e cu nimic mai prejos decât un bărbat, că și noi putem fi educate și noi putem avea un vis, o meserie, un ideal, o carieră, însă bărbatul arogant și egoist, ca drept răspuns, m-a îngenunchiat cu o lovitură puternică peste obrazul scăldat de lacrimi disperate… Asta a durut mai mult decât orice reproș adus până atunci în cei 20 de ani ai mei.

M-am ridicat și mi-am șters lacrimile. Mă simțeam rece. În momentul acela orice sentiment îmi părăsise corpul. Eram complet goală pe interior. L-am privit în ochi cu atât de multă demnitate și atât de lipsită de sentimente, încât l-am văzut cum a făcut un pas în spate. N-am mai spus niciun cuvânt. Am pașit spre ieșire cu capul sus în timp ce surorile și frații mei mai mici mă priveau speriați. Am deschis ușa și am ieșit atât de rapid încât cei din casa și-au dat seama de ce făcusem abia după ce am trântit ușa cu putere în spatele meu. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost urletul disperat al memei către tata, implorându-l să mă oprească, dar nu mă mai afecta. Nimic nu-mi mai putea schimba drumul acum. Eram atât de rece încât aș fi putut chiar să ucid pe cineva fără ca măcar să am cel mai mic regret.

Umblam singură pe străzile foarte aglomerate ale orașului. Nu știam nici unde sunt, nici unde vreau să ajung. Toată lumea mă privea cu ură și dezgust și nu mi-am dat seama de ce până când vântul nu mi-a adus în față o suviță din părul meu. Eram o femeie singură pe străzile unui oraș atât de mare, fără văl pe față sau pe cap și cu părul despletit, lăsat în voia vântului. În ochii lor comisesem un delict. Eram o nebună în ochii lor, dar cui i-ar mai fi păsat acum? Mi-am văzut de drum chiar dacă nici eu nu știam exact unde merg.

M-am oprit pentru o clipă pe un drum care acum se despărțea și am încercat să-mi dau seama care e direcția bună în care eu ar trebui să merg. Am închis pentru o clipă ochii ca să-mi pot lăsa inima să gândească și clipa aceea a fost de ajuns… Am simțit cum ceva mă lovește în spate și mi-am simțit brusc sufletul împins afară cu o forță imensă. Nu mi-am dat seama ce se întâmplase, dar după câteva secunde m-am întors. Pluteam deasupra tururor. Eram doar un “suflet” și nici acela nu știu dacă s-ar fi putut numi așa pentru că sufletul presupune prezența sentimentelor, sentimente pe care eu le pierdusem….

Mi-am văzut trupul zdrobit pe drumul pietruit de una dintre mașinile celui mai bogat om din Ankara. Mașina și drumul erau pătate cu sânge, iar corpul meu era descompus. Carnea crudă se pătase de sânge și de nisipul adus de vânt. Hainele mele albe erau acum roșii, iar părul meu negru se umpluse de nisip. În jurul meu se adunaseră zeci de oameni care priveau satisfăcuți sacrificiul.  Șoferul mașinii urla de disperare în timp ce îmi săruta una dintre mâini, plină de sânge și în timp ce mă implora să-l iert. Oamenii îi spuneau cu o indiferență crudă că nu-i un lucru rău că i-a scăpt pe toți de “nebuna depravată ce umbla singură pe străzi”, însă imaginea trupului meu plin de sânge și rupt în bucăți era singurul lucru care-i domina mintea.

M-am așezat deasupra trupului meu și m-am decis să îl urmez o perioadă, să văd ce vor face oamenii cu locul care mi-a fost gazdă 20 de ani. Nu aveam niciun regret. Mă simțeam liberă, fără niciun fel de griji, fără durere, fără lacrimi. Pur și simplu nici un sentiment nu se mai clădea în mine. Eram o umbră și atât.

După o vreme, medicii au venit și mi-au ridicat trupul, trup de care șoferul mașinii încă nu se putea dezlipi și căruia încă-i mai implora iertarea. Sper că sufletul lui să nu aibă aceeași soartă ca și al meu și să poată trece mai departe în existența lui. Așadar, medicii mi-au ridicat trupul de jos și l-au luat și pe omul acela de acolo. Mi-au dus trupul într-o clădire imensă, dar care părea foarte macabră. Au intrat cu trupul meu într-o cameră complet albă, care nu avea nici măcar o fereastră și care era plină de instrumente medicale avansate. După câteva clipe mi-am dat seama că urma să-mi sfâșie trupul și mai mult decât o făcuse mașina aceea sofisticată și asta doar din curiozitatea de a vedea ce se află în interiorul lui.

Un bărbat de vreo 40 de ani a rămas singur cu trupul meu în acea cameră. Mi-a rup hainele, entuziasmat de ce ar putea descoperi dincolo de ele și apoi mi-a studiat corpul plin de sânge și lovituri. A luat un pansament ud cu care m-a șters +++++++++++și a încercat să-l reașeze într-o formă normală. L-a mai admirat pentru câteva secunde, și-a trecut o mână peste sânii mei și apoi peste abdomen. Nu era genul acela de atingere a unui bărbat, ci era o atingere ce prevestea ce avea să se întample.

A luat de pe o masă de lângă targa pe care eram așezată un cuțit imens cu care mi-a spintecat corpul în două, de la gât până în partea de jos a abdomenului, exact pe unde-și trecuse mâna cu câteva secunde mai înainte. Mi-a despicat trupul prinzându-l cu un fel de cleme pentru a putea vedea mai bine ce era în interior și a rămas din nou privind la trumul meu dezmembrat. Nu mai curgea nici o picătură de sânge din mine; rămăsese tot pe drum și pe mașină. A început să-mi scoată pe rând fiecare organ și le studia timp îndelungat pe fiecare cu o admirație sinistră. După ce mi-a golit corpul de orice altceva în afară de oase și carne a început să îndese in golul rămas bucăți mari de vată, iar apoi cu o îndemânare incredibilă mi-a cusut spintecătura pe care o făcuse. Organele mi-au ajuns într-un coș de gunoi de unde au fost duse și arse într-un cuptor imens, pentru că lui nu-i mai erau de folos după ce le studiase, iar trupul mi-a fost aruncat într-o cutie de lemn și a fost trimis acasă parinților mei pentru a ajunge în pământ…

 

 

Acum, la 10 ani după, în fiecare zi de marți mama tot mai vine să-mi așeze un trandafir alb pe mormânt. Tata nu a venit decât o singură dată, iar atunci mi-a spus doar “Asta se întamplă dacă nu știi să fii femeie!”. A spus cuvintele astea cu atât de multă cruzime și nepăsare, încât atunci când le-a rostit, a fost pentru prima dată după mulți ani când am mai simțit ceva. Bărbatul care a dat peste mine a înnebunit. Plânge și zi și noapte de 10 ani și singurele lucruri pe care le spune sunt rugămințile de iertare pentru greșeala lui. Eu? Eu încă mai stau lângă trupul meu, trup de care singură, prin blestemul meu, m-am legat…