Oamenii se plâng când trupul le obosește, dar oare cum ar reacționa dacă le-ar obosi sufletul? Poate mulți nici nu și-ar da seama pentru că din ce în ce mai puțini își mai îngrijesc de propriul suflet. Acordă atenție doar unei bucăți de carne aproape inutile. Și când carnea începe să se strice și mai apoi să putrezească, oamenii își dau seama că nu aia le e substanța și că ei nu reprezintă doar atât. Uneori sufletul lor e obosit de atâta așteptare și nu își mai poate recupera măreția, dar alte ori, sufletul strălucește mai puternic decât soarele. Dar ce faci când sufletul începe să obosească? Nu știu, căci nici al meu nu cred că mai are mult până acolo. Și oare unde merg sufletele obosite să se odihnească? Oare dacă dispar le e mai bine? Cine are grijă de ele când noi nu mai suntem capabili? Tare mi-ar plăcea să știu ce se va întâmpla cu sufletul meu când viața îl va obosi…
Cred că mi-a obosit sufletul. Tu, viață nenorocită, ce-ai avut cu sufletul meu de l-ai alergat așa de nebunește prin timp? Cu ce ți-a greșit el ca să ostenească acum atât de dureros? Tare importantă te mai crezi tu! Chiar crezi că ai exista fără el? Ei bine, hidoșenie, nu ai exista. S-ar alege praful de tine fără suflet. Nu ești decât un produs al unei minți otrăvite care voia să se amuze bătându-și joc de suflete. Tu nu exiști! Tu ai încetat să mai fii în clipa în care am înțeles că nu însemni nimic. Oboseala mă cuprinde și va face și cu tine la fel într-o zi. Ce, credeai că tu ești scutită? Ei, află că într-o bună zi moartea te va găsi și pe tine. Oboseala te va prinde, te va îmbrățișa și te va sufoca așa cum faci și tu cu sufletele. Te va strânge până ce nu vei mai râde de durerea pe care-o pricinuiești, hidoșenie. Și mă voi bucura atunci. Da, toți ne vom bucura în ziua aia. Căci oboseala ne va da nouă drumul ca să îți poată cuprinde ție toată vanitatea. Și atunci ne vom ridica și vom râde. Vom râde fără tine. Numai când tu vei obosi noi vom râde cu adevărat. Până atunci ești încă liberă să umilești suflete.
Mi-a obosit sufletul, nenorocito! M-ai obosit! Ești fericită?! Am obosit să mai lupt cu tine și cu ideile tale tâmpite despre cum ar trebui să fie. Am obosit să mai lupt cu suflete la fel de prăpădite ca al meu. Am obosit să mai iubesc, să mai iert, să mai ascult, să mai ajut, să mă mai prefac că totu-i bine. Știi ce? Am obosit să mai fiu! Am obosit să îți mai aparțin. Mi-a obosit sufletul de la atâtea lacrimi pe care nimeni n-a fost în stare să le șteargă. A obosit să tot urle de durere și să nu-l audă nimeni. Să râdă singur pentru că nimănui nu-i pasă de fericirea lui. A obosit să dea din tot ceea ce e el oamenilor care oricum îl judecă și-i pricinuiesc atâta durere cu nepăsarea și ipocrizia lor. Și tu, nenorocito, ce te mai distrezi să-l vezi așa. Știu că e prețios pentru că văd cât lupți ca să-l ai pentru tine. Dar a obosit… L-ai obosit, nenorocito! Tu și toți ca el… Ei, și dacă a obosit, ce?! Cui în afară de mine îi mai pasă de durerea lui? Nici măcar minții bolnave care mi l-a dat nu îi pasă. Cred că se amuză acum. Știi ce?! Nu ți-l voi da ție pentru că nu îl meriți. Nu îi meriți frumusețea acoperită de noroiul aruncat de celelalte suflete. Să vină oboseala și să-l ducă în locul ăla unde se odihnesc sufletele. Oricum, e doar unul în minus. Nimeni nu-i va simți lipsa. Pe lângă câte vă trec vouă prin mâini în fiecare clipă, al meu e un fir de nisip. Să-l ia și să facă ce-o vrea cu el. Nu mai contează. Nu îl mai vreau pentru că nu îi mai pot suporta durerea. Acolo e mai bine pentru el. Să fie și el fericit, poate…
Nenorocito, eliberează-mi sufletul! L-ai obosit destul.
Claudia Badea (personal Facebook)
Claudia F. Badea (Page)
