CLAUDIA F. BADEA

Nu mai eram atentǎ pe unde merg. Călcam pe orice îmi ieșea în cale, căci știam cǎ mǎ ții de mânǎ și credeam cǎ n-ai cum sǎ mǎ lași sǎ calc prin țărânǎ sau prin lucruri care să-mi rănească picioarele și moralitatea. Abia când praful devenise înecăcios am realizat cǎ mergeam doar pe marginea drumului. Am vrut să-ți dau drumul la mânǎ ca sǎ pot sǎ mǎ mut în cealaltă parte crezând cǎ nici tu nu realizezi pe unde merg de fapt și, deși praful abia dacă-mi permitea sa țin ochii deschiși, am făcut-o atunci când am simțit cǎ nu pot să-mi desprind mâna de a ta. Ma țineai atât de strâns încât m-am gândit atunci cǎ nu e fără rost, cǎ te așteptai să-mi dau seama la un moment dat, dar m-am gândit cǎ mǎ înșelasem atunci când am văzut revolta, spaima și mirarea din ochii tai când am început sǎ trag de mâna-mi proprie și am insistat să-mi dai drumul. 

Te mira atunci căci tu credeai cǎ ai sǎ mǎ poți târî după tine la nesfârșit. Cred cǎ te-a uimit și faptul cǎ mai știam sǎ vorbesc în afara cuvintelor zise de tine cu glasul meu. Te-a surprins c-am supraviețuit și ți-am văzut privirea căzând și-n ziua în care ți-am spus c-am curățat din mine urmele a ceea ce-am fost. 

Am plecat atunci, dar nici măcar nu știam unde sunt; nu știam sǎ mǎ întorc, nu știam unde duce înainte și-n jurul meu era doar praf. N-am știut ce sǎ fac, dar nu-mi stǎ în fire sǎ mǎ arunc în haos așa cǎ m-am așezat sǎ pot gândi. Nu-mi permiteam nici sǎ plâng, căci lacrimile mele s-ar fi amestecat cu praful, iar fața mea nu mai merita sǎ simtă noroiul. A trecut o vreme. Am stat acolo pe pământ și mi-am amintit; mi-am amintit tot ce am fost, tot ce gândeam, toate clipele în care strânsoarea mâinilor bloca sângele. Am crezut cǎ praful ar fi avut sǎ mǎ sufoce împreună cu durerea pe care nu puteam s-o plâng, dar cu cât credeam mai tare cǎ următoarea gura de aer avea sǎ fie și ultima, cu atât mai mult se liniștea haosul, iar praful se așeza înapoi pe pământ, căci nu-l mai vânturam. 

Și-atunci, când praful s-a așezat unde-i era locul, i-am văzut… I-am văzut pe toți oamenii care erau acolo și care doar așteptau sǎ fiu bine, doar așteptau să-mi vadă din nou ochii strălucind. Când am văzut câte mâini se-ntind sǎ mǎ ridice și sǎ mǎ scuture de praf, am înțeles cǎ e ceva ce n-ai putut să-mi iei – nu mi-ai luat oamenii și n-ai luat urmele mele din sufletele lor. M-am ridicat atunci, am început sǎ merg pe acolo pe unde cărările erau bătătorite și nu se mai ridica praful. Am mers fără sǎ simt caldura, durerea sau setea care ar fi vrut și ele o bucatǎ din ce mai rămăsesem. Abia când am ajuns în locul pe care-l simțeam al meu m-am oprit sǎ mǎ hrănesc. Mi-era așa o foame de vindecare și așa o poftǎ de mine…

M-am hrănit haotic o vreme și mi-a fost teama sǎ nu-mi fac rău pe parcurs așa cǎ am găsit un om care să-mi porționeze cunoașterea, emoțiile, durerea și visurile. M-am gândit o vreme cǎ sunt prea mult chiar și pentru el, căci eu așa eram obișnuită – sǎ fiu mereu prea mult. Am înțeles însǎ repede cine era omul responsabil de ordine și curățenie. El nu știe încă, dar îl văd, chiar și cu toate teoriile și tehnicile prăbușite peste el. Nu credea la început in rozul meu, dar scepticismul lui a dispărut repede – mai întâi a văzut albumele cu poze vechi pline de roz, apoi rozul l-a copleșit și pe el, dar atât cât era nevoie. N-a crezut pânǎ atunci in strălucirea cu care Soarele-i trimite pe pământ pe unii oameni, dar a simțit caldura la momentul potrivit. 

Nu cred în întâmplări și cred cǎ aveam nevoie sǎ ne intersectǎm existențele – el avea nevoie, deși nu știe încă, de cineva care să-i devină motivație pentru a se ancora in visul lui, iar eu? Eu aveam nevoie de cineva care să-mi spună cǎ exist – nu mai mult și nici mai puțin decât alții. Mi-a scuturat praful de pe aripi și mi-a amintit cǎ știu sǎ zbor. M-a învățat tot ce credeau ceilalți cǎ știu deja. 

Cu aripile curate și cu roz pe pleoape am început sǎ mǎ înalț – am început sǎ fac tot ce mi-au spus cândva cǎ nu sunt capabilǎ sǎ fac. Am făcut tot ce îmi era fricǎ sǎ fac, am făcut tot ce n-ar fi trebuit sǎ fac ca sǎ nu deranjez egouri. Am ascultat cât de puternic taie aerul aripile mele și m-am uitat in jos fără sǎ mǎ mai tem de înălțime. Mi-am dat voie sǎ zbor doar pentru mine, mi-am dat voie sǎ simt doar pentru mine, mi-am dat voie să-mi pese doar de mine. 

Și-n tot zborul meu, in tot haosul pe care mǎ chinuiam să-l ordonez, a apărut un muritor. Nu știu de unde a apărut, nu știu exact ce vrea – și pare cǎ nici el – dar nu mi-a mai fost fricǎ atunci când am stat in fața lui. Nu m-am mai temut cǎ îmi va înșfǎca mâna și-am sǎ ajung iar în țărânǎ. Nu știu încă dacǎ el e cel mai bun lucru din viața mea sau eu cel mai rău din a lui, dar nu-mi mai e fricǎ sǎ mǎ îndrăgostesc. Mi-a fost puțin, ce-i drept, dar ce scriitor aș mai fi eu dacǎ nu m-ar mistui iubirea? 

Mergem de o vreme pe același drum, dar nu pot să-l țin de mânǎ. Pare sa-nțeleagǎ de ce nu pot s-o fac și mǎ sperie uneori grija, încrederea, admirația și fanteziile – cum îi explici unui om cǎ ți-e frica sǎ te iubească? Nu pentru cǎ ți-e fricǎ de el, ci pentru cǎ tu nu știi cum e sǎ fii iubit și te îngrozește gândul c-ai putea iar sǎ confunzi iubirea cu posesia și te-ai spulbera iar și iar în ce sunt alții…

Și iată-ne-n aceste vremuri, confuzi și dezorientați, învrăjbiți de idei care nu ne aparțin, încercând să deslușim ce-a fost în vremea aceea și crezându-ne proroci. Să ne fie însă iertată smintirea, căci nu prin cuvintele, ci prin faptele noastre vorbim despre ce-a fost și ce are să vină. Și prin strălucirea talanților noștri avem să arătăm lumii bogăția Lui. Iară eu, un povestitor pe semne iscusit, am să vă spun vouă povești sau adevăruri îmbrăcate în straie de fantasme pe care n-am să le vând drept cunoaștere, dar n-am să le condamn nici la a fi neadevăruri.

Cu vreme în urmă v-am spus povestea Genezei, o viziune dincolo de tipare, o viziune pe care mulți au ales să o înțeleagă ca fiind o poveste cu tâlc și sens, dar au fost și oameni supărați crezând că vorbele mele se pun curmeziș adevărului pe care ei pretind că-l stăpânesc. Astăzi am să mă întorc tot în Geneză, căci acolo trebuie să ne întoarcem mereu pentru a înțelege rostul lucrurilor. Am să vă încredințez astăzi povestea Mărului lui Adam.

După ce-a creat Dumnezeu pe Adam și pe Eva mai apoi din coasta lui, și-a alungat pe Lucifer și Lilith, le-a dat celor doi oameni pe mână Edenul; să se bucure de el, să trăiască în tihnă. Și El le-a zis atunci că se pot bucura de toată Împărăția Cerurilor, dar să nu se apropie de un singur copac, cel din mijlocul Grădinii, cel care-i va face pe Adam și femeia lui, căci până la decădere ea era o proprietate fără nume, să cunoască binele și răul și să-și conștientizeze propria existență.

Multă vreme nimeni nu s-a atins de acel pom, deși roadele lui arătau ademenitor, însă dacă ai să-i asculți pe alți îți vor spune că femeia lui Adam a încălcat cuvântul Domnului, că ea, ca o slabă, s-a lăsat ispitită de o creatură fără de coloană și că ea l-a împins pe Adam în păcat. Oare așa să fi fost? A fost Adam, acest bărbat cu nume și care-și avea în stăpânire femeia, capabil să se ia după mintea celei făcute din coasta lui?

În acea vreme, în timp ce Adam și femeia lui umblau goi prin Rai, bărbatul, căci el fusese făcut să supună, nu să fie supus – lui i-a supus Dumnezeu întregul pământ – a trecut peste cuvântul Domnului și-a vrut să cunoască binele și răul. A mers atunci Adam în mijlocul Grădinii, la pomul strălucitor, și-a luat fructul. Oare Dumnezeu, cel atoateștiutor, n-a știut și că Adam avea să nu-i facă voia? Dară să nu ne întrebăm lucruri la care nu putem primi răspuns.

Când Adam a mâncat și a înțeles rostul lucrurilor s-a înspăimântat. Auzind pe Domnul pășind prin Grădină s-a ascuns. Atunci a strigat Dumnezeu pe Adam. Dacă n-ar fi știut El că bărbatul este cel care a încălcat cuvântul Sâu, de ce să-l fi strigat pe Adam iară nu pe femeia lui?

Cum scrie și-n Scriptură, s-a arătat atunci Adam în fața lui Dumnezeu, rușinat și acoperit, cu femeia sa alături. Oare nu știa deja Domnul ce făcuse Adam? Și-atunci, de ce a mai întrebat? Oare nu cumva să-i dea lui Adam prilejul să-și mărturisească greșelile și să se căiască, știind acum ce-i rău și ce-i bine? Oare n-ar fi iertat Dumnezeu pe Adam, fiul său, dacă el s-ar fi căit? Dar cunoscând acum și răul, Adam a mințit dinaintea lui Dumnezeu și-a spus că femeia lui, supusă, a fost cea care l-a împins către păcat, iară femeia, nevrând să-și nesocotească bărbatul a dat vina la rându-i pe Diavol, căci cunoștea de-acum reputația lui.

Atunci a blestemat Dumnezeu pe Adam și femeia lui așa cum scrie la Scriptură, cu dureri ale facerii și trudă întru supraviețuire. Dar ce nu scrie la Scriptură e că Domnul i-a mai dat ceva lui Adam. Căci El știa exact ce se săvârșise în Grădina Sa, a vrut să-i arate bărbatului că dinaintea lui Dumnezeu nu poți să te minți decât pe tine și pe cei mai săraci în cunoaștere. Așa a pus Dumnezeu la gâtul lui Adam Mărul care să-i amintească de păcatul său. Dară Dumnezeu n-a pus Mărul și-n gâtul Evei căci el știa că ea doar a respectat porunca Lui și-a rămas supusă bărbatului său.

Și așa, de atunci și până la Apocalipsă, poartă bărbatul semnul păcatului său în văzul lumii.

Trebuie să fiu puternică, dar sensibilă, să fiu frumoasă, dar naturală, să merg pe tocuri, dar nu prea înalte, să tac, dar să spun ce e nevoie să fie auzit, să merg drept, dar în dreapta cuiva, să zâmbesc, dar cu capul în jos, să pot orice, dar să fiu neajutorată, să gândesc, dar nu de una singură, să fiu inteligentă, dar atât cât să știu c-ar trebui să tac. Trebuie să am valori morale, dar flexibile la nevoie, să știu să fac lucruri fără să mai fi făcut înainte.

Trebuie să fiu menajeră, bucătăreasă, bonă, profesor de meditații, terapeut și, la nevoie, salahor, dar nu pot fi cine cred eu c-ar trebui să fiu. E vina mea când sunt o victimă, vorbesc mereu prea mult, gândesc mereu prea prost, pun mereu prea puțină sare, sunt prea isterică, prea pretențioasă, prea feministă, prea neîndreptățită. Mă culc cu prea mulți bărbați, am prea puțină experiență în orice, port haine prea sexy, merg prea drept pe stradă, vorbesc prea mult cu necunoscuți, am prea multe gânduri proprii. Vreau bani nejustificat, fac crize, plâng prea mult, gătesc prea rar, n-am sânii care trebuie, am părul prea scurt, am vise și priorități prea mari pentru ce pot eu. Nu sunt măritată, nu am copil, nu port make-up, nu-mi strâng rochiile prea mult în talie…

Salut! Sunt Claudia, am 28 de ani și m-am născut femeie. Acest privilegiu le oferă bărbaților speriați și nesiguri pe ei impresia că-mi pot spune ce să fac, ce să port, cum să mă port, cum să nasc, cum să gândesc și ce să gândesc. Sunt femeie și cu cât un bărbat o are mică (stima de sine), cu atât va urla la mine mai tare că rolul meu este să fac copii și ciorbă. Sunt femeie și cu cât un bărbat a fost mai puțin iubit de mama lui, cu atât mai tare va crede că nu mă pricep la nimic și că nu valorez decât atât cât crede el c-ar trebui să valorez. Sunt femeie și cu cât un bărbat a fost mai refuzat de femei, cu atât mai puternic îmi va judeca și jigni mie standardele.

Sunt Claudia, am 28 de ani și sunt feministă! Nu pentru că vreau superioritate, ci pentru că vreau egalitate. Nu vreau să îmi fie frică sau rușine să merg ziua sau noaptea pe strada, nu vreau să am eu grijă la felul în care mă îmbrac, nu vreau să îmi fie rușine cu cine sunt, nu vreau să fie vina mea dacă sunt abuzată, dacă sunt bătută nu vreau să fie toată lumea convinsă că sigur am făcut eu ceva ca să merit, nu vreau ca un bărbat să îmi spună ce să fac cu corpul meu, nu vreau să aibă nimeni altcineva în afară de mine drept asupra mea, nu vreau să fiu proprietatea nimănui. Nu vreau să fiu luată peste picior atunci când încerc să vorbesc serios, nu vreau să stau doar la cratiță, nu vreau să tac și să îndur!

Sunt femeie și nu voi accepta niciodată ca în numele meu să vorbească un bărbat!