CLAUDIA F. BADEA

Mi-am permis pentru multă vreme să cred că răutatea oamenilor este ceva condiționat, ceva supus unor circumstanțe, unor contexte, unor trăsături, unei serii de factori, însă am descoperit în ultima vreme că răutatea e un adevăr universal, ceva ce există în noi indiferent de credințele noastre sau de alte variabile.

Am crezut o vreme că răutatea de care este omul capabilă vine din lipsa de educație. Că lipsa de educație, intelectuală și emoțională, duce la dezvoltarea unor comportamente deviante. Credeam că doar oamenii needucați râd de aspectul fizic al altor oameni, credeam că doar oamenii needucați sunt rasiști, misogini sau misandrii, credeam că oamenii fără educație se alimentează cu umilirea celor din jur. Apoi am văzut treptat că diferența dintre oamenii educați și needucați este asumarea. Cei needucați înțeleg uneori că au comportamente deviante și se atacă atunci când li se aduce la cunoștință răutatea de care sunt capabili. Ba chiar uneori o iau ca pe o laudă. În schimb, cei cu carte, cu pretenții de clasă superioară, își maschează răutatea pură în tot felul de concepte sau disociază noțiuni pentru a nu face să pară că au un comportament deviant. Ura de rasă, de religie, de gen, de orice, la finalul zilei este tot ură, iar ura față de derivatele unei rase sau unei culturi, vine la pachet cu o ură mai mult sau mai puțin conștientă față de acea rasă sau cultură. Nu poți să urăști ceva ce emană de la o categorie socială, de orice natură, fără să ai, de fapt, un sentiment de superioritate față de acea categorie. Am insistat pe noțiunea de ură pentru că mulți folosesc acest cuvânt fără a înțelege proprietatea sa. Ura este un termen fără grad de comparație, este absolutul direct opus iubirii. Nu urăști mai mult sau mai puțin. Poți disprețui, poate să nu-ți placă, poți să nu agreezi sau să nu tolerezi, însă ura este punctul maxim al acestor emoții. Ura are rădăcini adânci și groase și se prinde zdravăn de sufletele oamenilor.

Credeam că răutatea vine din traume, din dorința de afirmare, din emoții suprimate, din nevoia puternică de validare și ca o ultimă cale de a descărca energia negativă luată din alte părți, însă mi-am dat seama că aceste lucruri sunt doar scuze pe care oamenii le folosesc pentru a-și justifica răutatea. Unii spun că sunt răi pentru că au primit răutate, alții spun că sunt răi pentru că nu au fost educație spre a fi buni. Există chiar și oameni care spun că sunt răi pentru că așa pot fi  văzuți și validați. Toate acestea sunt moduri în care omul își justifică răutatea pentru că nu este psihic pregătit să accepte că-n esența sa răul este o piatră de temelie.

Am văzut oameni care râd de aspectul fizic al cuiva, chiar și de lucruri pe care victima nu le poate controla. Am văzut adulți care râd de copiii care greșesc, am văzut oameni care rănesc din plăcere, care se răzbună cu sete, care ucid, care aplaudă crime și care, în urâciunea lor, găsesc scuze pertinente oricărui comportament deviant. Să huidui în cor un tânăr e ură! E ură, e frustrare, e răutate pe care nu o justifică nimic, iară să spui că asta face parte din libertatea de exprimare este atât de meschin. Din libertatea de exprimare a torționarilor a făcut parte și tortura. Așa se exprimă ei față de oamenii care nu le împărtășesc valorile.

Am văzut acum ceva vreme, la o emisiune de la TVR (sunt atât de bătrână încă urmăresc chiar și online multe emisiuni ale TVR-ului), cazul unui bărbat care s-a ales cu zeci de ani de închisoare după ce și-a măcelărit iubita care-l înșelase. Vorbea groaznic despre ea și era ferm convins, chiar și la ani buni după comiterea faptei, că făcuse un lucru drept, aplaudabil chiar. Am fost ușor deranjată, dar am făcut nefericita greșeală de a citi și reacțiile oamenilor. Vă dau cuvântul meu de onoare că din câteva mii de comentarii, unul nu îl condamna. Și credeți-mă, am căutat. Mii de români îi lăudau reacția, îi cereau eliberarea și-l felicitau, vorbind într-un limbaj greu chiar și de parafrazat despre gestul femeii. Dacă rolurile ar fi fost inversate, am fi avut aceleași reacții? Că eu știu un preot celebru și admirat care-n predica lui de duminică le spunea femeilor că sunt proaste dacă pleacă de lângă bărbații lor, indiferent dacă sunt înșelate sau bătute.  Am multe astfel de exemple. Și mai rele, și mai superficiale…

Răutatea nu depinde de nimic. E ceva ce zace în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin și care se manifestă în forme directe. E inutil să găsești scuze pentru violență, ură, răutate. Ele nu există. Ura de rasă, de gen, religioasă și-n oricare altă formă există pur și simplu. Există și la oamenii săraci cu duhul, dar și la premianții clasei. Există la părinți și evident că există și la copii. Răutatea există independent de orice în sufletele noastre pentru că ea trebuie să contrabalanseze iubirea.

Dacă ți-aș da inima mea pentru o clipă, ai avea puterea să-i înțelegi ritmul? Ai smulge-o din piept la prima bătaie neregulată sau ai învăța-o cum să-și găsească echilibrul? Ți-ai scrie muzica-n BPM-ul ei sau l-ai schimba pentru a nu-ți strica creațiile? La cum o cunosc, nu cred c-ai avea puterea de a-i dicta nimic. Ai fi hipnotizant de aritmia ei, iar gândurile tale s-ar sincroniza cu ea.

Aș vrea să-ți pot da inima mea pentru câteva clipe ca să înțelegi cine sunt fără să mai fie nevoie să trăiesc cu dorința obsesivă de a-ți arăta. Aș vrea să vezi cât e de fragilă și câte urme au lăsat acești puțini ani. Dac-ai s-o porți, ai să simți și tu că mai există și ochi sinceri și oameni care nu vor doar să-ți facă rău. O să înțelegi, mai bine decât oricine, puterea cu care încă mai cred în iubire și răbdarea cu care aștept și sper ca oamenii să se schimbe.

Aș vrea să-ți dau inima mea pentru câteva clipe să înțelegi și tu cine ești. Trăiești ca un orb care bâjbâie prin propriul suflet căutându-și vină și ascunzându-se de lume, dar inima mea te-ar face să ieși din colțul întunecat al minții tale și să le arăți oamenilor cât de puternic strălucești când soarele-ți atinge pielea. Dincolo de timp și spațiu, ți-ai putea vedea cu adevărat ochii în oglindă și ai putea să vezi durerea din ei care nu le pune deloc culoarea-n evidență. Ar bate inima mea tot mai tare și mai tare până te vei opri din a asculta orice altceva în afara ritmului ei.

Aș vrea să-ți dau inima mea pentru câteva clipe ca să simți c-am putea fi nemuritori și că orice barieră în calea acestui drum e doar o scuză pe care te străduiești din greu să o găsești. Ar trebui s-asculți prin ea cântecul păsărilor, vântul printre frunze și lăbuțele de câine pe pavele și așa să înțelegi cu inima mea, pentru că nu poți cu mintea ta, cât de simplă e lumea, cât de simplă e fericirea și cât de aproape e orice muritor de eternitate. Când inima mea se va prinde strâns de pieptul tău și va bate cu forța cu care bate acum în pieptul meu, vei înceta să mai auzi orice gând care nu te lasă să simți, să fii, să vrei, să visezi și să speri. O să bată până când n-ai să mai auzi lumea din jur și prejudecățile ei, până când ai să simți tot ce ai îngropat în inima ta sperând că va trece, până când ea va fi tot ce-o să mai ai puterea să simți.

Aș vrea să-mi dai inima ta pentru câteva clipe, să înțeleg ce poate simți un om ca tine și să simt cum e să-ți fie teamă, să-ți pese de părerea celor din jur ori cum se simte când te minți de unul singur că ești bine și refuzi să simți orice-i de simțit doar de teama durerii. Poate-am să reușesc s-o dezvăț din ritmul perfect în care o forțezi să bată și-am să o învăț că haosul și dezordinea nu sunt sfârșitul muzicii.

Aș vrea să facem schimb de inimi pentru câteva clipe ca să pot simți eu tot ce n-ai tu curajul să simți și, când va sosi vremea, să-ți dau înapoi inima curată, bandajată și gata s-o ticsești tu iar cu frici. Te rog doar să nu-ți lași mintea aspră să smulgă inocența din inima mea pentru că, în lipsa ei, nu știe cum să mai bată, iar eu nu știu cum să mai transform BPM-urile-n povești.

Ploua îngrozitor de câteva zile. Totul era întunecat, apăsător și rece. Zgomotul ploii devenise aproape o tortură și pentru prima dată simțeam că ploaia vrea să mă țină captivă în colivia care fusese casa visurilor mele. Simțeam că universul se răzbună pe mine pentru că n-am trăit destul, dar încercam să fiu conștientă că lucrurile se întâmplă doar în mintea mea. Că cea mai grea temniță a omului e propria lui minte și că cele mai strașnice lanțuri sunt gândurile lui răstălmăcite și răzgândite.

Într-un moment de nebunie, de slăbiciune și de eliberare, într-un moment în care ceaiul nu mai încălzea niciun gând rece, iar vinul nu mai îneca nicio emoție, mi-am scos toate hainele și-am ieșit în ploaie. Primele câteva secunde au fost îngrozitoare. Picăturile mari, reci și iuți se loveau de pielea mea. Pentru o secundă corpul mi-a paralizat sub apa rece care mă udase complet și care se străduia să mă trezească și să mă copleșească. Apoi, am început să respir adânc, cu fața în sus și să-mi las corpul să încălzească ploaia ce-l acoperise. Stăteam singură, în mijlocul pustietății, complet goală și simțeam pământul cum își plânge durerile peste trupul meu obosit.

Am izbucnit în lacrimi de durere și-am plâns goală în ploaie pentru minute bune, apoi am râs cu toată inima pentru că am înțeles cât de puțini oameni au privilegiul de a se bucura de ploaie. Nu mai fusesem niciodată atât de vulnerabilă, atât de goală, atât de sinceră, atât de liberă. Mi-am dorit să locuiesc de una singură, în mijlocul lui nicăieri, pentru că voiam să pot să fiu vulnerabilă, să pot să fiu eu. Să am un loc departe de întreaga lume în care să pot să urlu de durere, să pot să râd ca o nebună și să pot să iubesc pe cine vreau fără ca privirile oamenilor să mă atingă, fără să fiu nevoită să mă comport într-un anume fel, fără să port măști. Dar când propriul meu paradis mi-a devenit colivie, am înțeles că întreaga lume e locul în care pot să plâng goală în ploaie.

M-am întins pe spate în iarba udă și-am continuat să trăiesc sub picăturile de ploaie. Nu îmi era frig, nu îmi era frică, nu mai simțeam niciun fel de apăsare. Pe când îmi chemam toți Arhanghelii să le explic cum arată Paradisul am simțit că o altă mână o apucă pe a mea. Nu era greu de ghicit a cui mână s-a prins de a mea. Erau foarte puțini cei care știau locul în care mă ascundeam de muritori, iar el era unul dintre acei oameni în fața căruia puteam să stau goală de orice fel de mască, de prejudecată, de normă și să fiu așa cum simt. Mi-am întors privirea spre el doar ca să-i văd chipul ud pentru că îndoieli nu avem. Am văzut atunci trupul lui gol întins pe iarba udă lângă al meu. Ne-am privit o vreme în ochi și-am văzut în verdele aprins tot ce scrisesem vreodată despre iubire și durere, iar când m-a strâns de mână și-a zâmbit am simțit tot ce nu voia Blaga să strivim.

La ce bun să ne fi spus ceva? Cuvintele erau prea efemere, prea mici, prea simple pentru ce aveam noi. Eram noi doi, goi, și ploaia care ne proteja, ne conecta la întregul univers și ne făcea conștienți de căldura corpului celuilalt. Nu ne vedea nimeni privind cerul și privindu-ne unul pe altul. Poate doar universul care oricum știa cât de mult ne străduiam să ne mințim chiar și pe noi, în lumea muritorilor, că nu ne-am fi dorit să trăim goi prin ploaie. Ne iubeam atunci fără să ne spună cineva că nu putem, fără să ne poată opri cineva, fără să ne putem opri chiar noi. M-am apropiat pentru o clipă și mi-am pus capul pe pieptul lui. Voiam să-mi simtă căldura și să-i ascult bătăile inimii în toată acea liniște.

Am rămas goi în ploaie pentru multă vreme. Universul ne îngăduia să ne iubim ținându-i departe pe muritori cu un scut greu de nori. Am fi rămas acolo pentru întreaga eternitate căci amândoi simțeam că e cel mai potrivit loc pentru noi, însă, în stângăcia noastră, în ignoranța noastră și-n inocența absurdă ne-am ales și vieți de muritori. Ne-am ales vieți de muritori cu drumuri dureros de distante, dar le-am ales înainte să descoperim că locul nostru e pe iarba udă. În lumea muritorilor rămânem doi străini care abia dacă-și vorbesc, dar atunci când va ploua și vom simți că muritorii ne sufocă, nu ne înțeleg, ori nu ne iubesc așa cum simțim noi c-ar trebui să fim iubiți, vom alerga spre pustiul care ne-a legat, ne vom dezbrăca de hainele grele, ne vom întinde pe iarbă și ne vom iubi în ploaie așa cum nu vo ști niciodată muritorii să se iubească, iar dacă într-o bună zi unul va rămâne singur, celălalt va fi sigur în picăturile reci de ploaie ce-i vor mângâia trupul.

Dar până să ne transformăm în ploaie, să ne iubit atunci când nu ne vede nimeni!