CLAUDIA F. BADEA

Sofia și Dean se cunoșteau încă din copilărie. Au crescut în același cartier, însă n-au avut niciodată o relație specială, diferită. N-au învățat la același liceu și nici nu aveau un grup de prieteni comuni pe atunci. La 18 ani, Dean a ales Facultatea de Medicină călcându-i pe urme tatălui său, iar Sofia, deși i-ar fi plăcut să fie balerină, a ales Facultatea de Economie pentru a-și urma iubitul de la acea vreme.

Acum Sofia și Dean au mai bine de 50 de ani de când sunt căsătoriți și-a fost nevoie de mult efort din partea universului pentru a le crea momentul potrivit. Au trecut prin multe, însă astăzi zâmbesc liniștiți și împăcați cu deciziile lor. Nimeni n-a știut vreodată felul în care funcționa relația lor, iar ei râdeau de fiecare dată când cineva îi admira pentru că se iubesc chiar și după atât de mulți ani.

Cei doi stăteau acum pe o bancă, sub un cireș bătrân și, ținându-se de mână, își zâmbeau pe ascuns în timp ce priveau o lebădă care încerca să-și învețe puii să zboare. Sofia avea părul alb, însă lung, des și strălucitor. N-a vrut niciodată să-l vopsească și-l purta ca pe o bijuterie. Nu fugea de vârsta ei și nici nu voia să fie altfel decât naturală. Purta o rochie albă de in, lungă până în pământ și cu mâneci ușor transparente. Un cordon legat atent cu o fundă punea în evidență talia impecabilă pe care Sofia a știut toată viața să și-o păstreze. Avea un șirag de perle la gât, cercei mici și argintii și, lângă verighetă, inelul cu care Dean o ceruse în căsătorie.

Dean era la fel de elegant ca-n fiecare zi. Avea mereu grijă ca soția lui să aibă cele mai frumoase bijuterii, iar ea avea grijă ca pantalonii și cămășile lui să fie mereu călcate la dungă, ca paltoanele și pălăriile lui să nu aibă nicio scamă și ca el să nu iasă niciodată din casă neparfumat. De pantofi nu o lăsa să se atingă. Spunea mereu că-n strălucirea lor stătea respectul pe care un bărbat îl avea față de propria lui imagine.

Purta acum o pereche de pantofi cafenii, dintr-o piele întoarsă care, deși erau vechi de aproape 10 ani și fuseseră purtați la diverse ocazii, arătau aproape ca noi. Purta o pereche de pantaloni bleumarin, călcați la dungă și o cămașă albă de in. Sacoul bleumarin și pălăria cafenie erau meticulos așezate lângă el, pe banca de lemn. Nu purta cravată sau butoni, însă avea la mână un ceas prețios cu inserții de platină și cu o curea din piele maro. Îl primise cadou în urmă cu mulți ani de la soțul unei paciente de-ale sale pe care o operase cu succes după ce nimeni altcineva nu-i mai dădea vreo șansă bietei femei.

Dean era unul dintre cei mai respectați medici. Deși nu alesese exact drumul tatălui său care fusese un cardiolog excepțional, Dean a ales neurochirurgia pentru că i se părea mai provocatoare. Veneau la el pacienți din toată lumea și a salvat mii de vieți. A operat oameni pe cheltuiala lui, a dus la capăt operații la limita imposibilului și-a schimbat felul în care era privită neurochirurgia. Se implica în multe acțiuni caritabile, deși nu era un tip prea sociabil și expansiv.

În schimb, Sofia era acel gen de femeie pe care nu aveai cum să nu o remarci. Avea o frumusețe naturală care îi lăsa pe mulți fără răsuflare, avea o energie permanent pozitivă și se integra oriunde mergea. Ea a lucrat o vreme ca economist, însă după primele două sarcini pierdute au decis că e mai bine ca ea să renunțe la stresul provocat de locul de muncă, el având suficienți bani pentru ca ea să ducă o viață complet lipsită de griji. Și așa a și fost. Sofia era nelipsită de la spectacolele de balet, de teatru, de la concertele simfonice, recitaluri, ori baluri caritabile. Dacă Dean nu putea merge cu ea, găsea mereu o prietenă care s-o însoțească.

– Îți mai aduci aminte prima dată când te-am sărutat? a întrebat Dean zâmbind și strângând puternic mâna Sofiei în mâinile lui.

Va urma…

„Cel mai dureros lucru este să te pierzi în timp ce iubești pe cineva atât de mult încât uiți că și tu ești special”, spunea Hemingway. Și m-am pierdut; și am uitat; și a durut. Până într-o bună zi când mi-am amintit că sunt scriitor și că am puterea să mă recreez. Am început să scriu și să creez personaje care să simtă odată cu mine, care să fie vii, care să simtă lucrurile pe care îmi era mie frică să le simt.

Am găsit un el oarecare, un el care avea în ochi sclipirea pe care o aveam și eu înainte să uit. L-am smuls din lumea lui de muritor și l-am transformat în personajul principal al unor povești care n-aveau sens fără el. L-am făcut să simtă și iubire, și neputință, și rătăcire. L-am scris până ce n-a mai rămas nimic din el nescris. L-am transformat în tot ce-aș fi vrut să fiu și-n tot ce-aș fi vrut să iubesc și i-am dat ochi verzi ca să poată vedea cum lumea din jurul lui pălește-n fața universului din mintea mea.

Bietul muritor… câte i-oi fi pricinuit cât l-am târât prin haosul din ochii mei confuzi? Am vrut să-i dau lumină cât să devină Luceafăr, dar mă tem că l-am transformat într-o supernovă. Mă tem c-am pus atât de multă lumină în el din dorința mea de a-l vedea strălucind încât are să explodeze într-o zi, are să-nghită și lumea mea și are s-o lase în liniște și întuneric. Aș putea să-i dau drumul. E doar un muritor la urma urmei, dar e cea mai fidelă muză și cel mai real vis. Uneori mă tem că dacă nu l-aș mai scrie, ar dispărea pur și simplu, iar lumea are totuși nevoie de lumina din ochii lui. Fără muritori ca el, scriitorii ca mine ar scrie doar despre năpastele care se abat asupra lumii zi după zi. Cei mulți nu înțeleg, dar sufletele precum al lui ne salvează din a nu fi înghițiți de întuneric. Are-n ochii lui suficiente vise cât să țină-n echilibru mulțimi de suflete goale.

Ce-i drept, poate ar trebui să-l întreb într-o zi dacă vrea să rămână artă sau dacă vrea să rămână un oarecare el iubit de o oarecare ea. Sau poate ar trebui să nu-i spun nimic ori să-l mint că nu pe el l-am înghesuit în suferințele și-n stângăciile personajelor mele. Să-l las să trăiască lipsit de emoție, de întrebări, de acel dulce sentiment în care parcă știi ceva, dar nu știi dacă e bine ce știi. Să trăiască crezând c-a fost o vreme ori că n-a fost niciodată și să-și vadă liniștit de viața lui efemeră. Să nu afle niciodată cum e să fii arta cuiva și să n-ajungă vreodată să simtă lucruri incomode.

Eu mi-am amintit! Mi-am amintit cine sunt și câte povești au rămas fără final pentru că am uitat să-l scriu. Mi-am amintit cum e să-ți pierzi mințile și să te joci de-a Zburătorul. Pe cei ce m-au făcut să uit, să-i uităm!

Muritorului care m-a făcut să-mi amintesc n-am să-i scriu încă finalul poveștii. Am să încep povești noi și n-am să-i mai spun dacă sunt sau nu despre el. Poate are să uite într-o bună zi c-a fost vreodată personaj și atunci finalul poveștii lui se va scrie de la sine. Nu-mi fac griji căci nu-și va scrie singur finalul.

Am să continui să scriu povești, căci din povești sunt făcută și poveștile mă vor ține veșnic vie. Am să scriu și despre rătăcirile mele, despre suferințe și despre decăderi, însă voi scrie și despre transformarea muritorilor în stele. Am să scriu despre frici și curaj, despre vise și treziri, despre fantezii și realități. Am să scriu povești pe care le-am trăit, dar și povești pe care n-am să le trăiesc niciodată. Am să scriu pe înțelesul tuturor și-am să scriu și doar pe înțelesul meu. Am să scriu până ce n-are să mai rămână nimic de scris în lumea mea, căci mi-am amintit că pot scrie atât de multe povești cât simt și simt că pot să scriu infinite povești și să mă îndrăgostesc de la fel de multe personaje.

Nu mă mai miră lucrurile de care oamenii sunt în stare pentru a primi atenție, validare și chiar afecțiune. Dincolo de educația intelectuală suntem tot mai lipsiți și de educație emoțională. Ne iubim tot mai puțin de la o generație la alta, iar lipsa de afecțiune și atenție îi transformă pe mulți adulți în vânători profesioniști ai acestor emoții. Despre ce vreau să-ți vorbesc acum însă este un fenomen îngrozitor care a luat amploare de ceva vreme – afecțiunile psihice și neurologice (oricum mulți nu știu să le diferențieze) au devenit o chestie cool, un motiv de laudă și un prilej de glume….

Dacă îți place să colecționezi diverse chestii, ori dacă uneori mergi pe stradă și ți se pare distractiv să nu calci pe rosturile dintre plăcile de pavaj de pe jos, asta nu înseamnă că ai ADHD. Dacă uneori nu te poți concentra, ori dacă sunt situații sociale la care nu te poți adapta ușor, nu înseamnă că ai Autism. Dacă îți place să fii ordonat, nu ai OCD. Dacă te pui în gardă atunci când treci pe lângă un câine, ori dacă ai din când în când coșmaruri, nu ai PTSD. Bipolaritatea nu înseamnă să nu știi cu ce să te îmbraci azi și să nu te poți decide dacă vrei la MC sau vrei la sală. Visele Maladaptive nu înseamnă gânditul excesiv la scenarii posibile. Vocea pe care o auzi în capul tău și care-ți citește, ori îți spune ce acțiuni faci pe moment nu indică schizofrenia și dacă ești puțin tristuț nu înseamnă că ai depresie.

Cuvântul „traumă” a ajuns să fie folosit mai des decât „Bună ziua!”, de uneori mi-e și rușine să mai vorbesc cu cei din jur despre adevăratele traume. Și asta pentru că, din dorința de atenție, oamenii au banalizat toate afecțiunile neurologice și psihice. Văd cel puțin 10-15 persoane noi în fiecare zi care pretind că suferă de o astfel de afecțiune, deși nu au fost diagnosticați și nu înțeleg fenomenul.

Dragilor, persoanele care suferă de ADHD trăiesc zilnic un amalgam crunt de voci, gânduri, emoții, sunete, culori și vibrații. Persoanele cu OCD ajung uneori să se rănească fizic pentru că nu pot pune în ordinea din capul lor gândurile din capul celor din jur. Visele maladaptive sunt o tulburare care te deconectează realmente de la realitate și care duce adesea la deconectarea completă. O persoană cu depresie poate să meargă la petreceri, să fie centrul atenției și apoi, în drum spre casă, se poate întinde pe calea ferată, în liniște și cu zâmbetul pe buze. Tentativele de suicid sunt strigăte de ajutor. Nimeni nu eșuează fără voie. Narcisismul nu e doar când spui tu în oglindă „Ce frumos sunt!”, ci și când faci copii doar pentru a-ți satisface nevoia de afirmare, pentru a deveni marionetele tale pe care nu o să le iubești oricum niciodată. Traumă nu e atunci când mama ta refuză să-ți facă clătite, ori când casierița de la LIDL te întreabă pe un ton agresiv dacă plătești cash sau card. Traumele sunt atât de puternice și adânci încât, de cele mai multe ori, nici nu-ți dai seama că le ai. Ele doar se manifestă și atât.

Despre schizofrenie, demență, paranoia, nevroză și altele similare nici nu vreau să discut pentru că lucrurile acolo sunt dincolo de orice am avea noi impresia că putem înțelege.

Am văzut oameni care se luptă real cu astfel de afecțiuni și nu e nimic cool, nu le place să se laude, nu li se pare că sunt speciali, iar dacă și tu crezi că ai OCD sau PTSD, mergi la Obregia să vezi cum se automutilează un om cu astfel de afecțiuni, să vezi cum se manifestă de fapt bipolaritatea și cât de dificil este de controlat, să vezi oameni legați de pat ori sedați pentru a nu-și face rău.

Dacă crezi că ai orice fel de afecțiune psihică ori neurologică, mergi la un medic. Nu e rușinos. E mai rușinos să te folosești de Google pentru a face pe victima cu niște diagnostice pe care unii le înfruntă zilnic.