Am revenit!
Blogul ăsta a fost, cândva, refugiul și revolta mea. Multe dintre articole sunt acum private și așa vor și rămâne. Azi mă întorc aici pentru că sunt lucruri pe care nu le pot discuta într-o tabletă. Aici putem să stăm de vorbă cum îmi place mie, ca pe vremuri, iar cei care mă cunosc știu la ce mă refer.
Așadar, stai jos! Avem de vorbit!
Acum vreo 15 ani, pe vremea când aveam vreo 11-12 ani, am dat de cel mai simpatic profesor pe care l-am cunoscut vreodată. Absolvent de psihologie și profesor de religie, doamna simpatică s-a gândit că e cazul să îmi dea lecția vieții mele. De parcă nu trăisem eu suficiente până atunci, s-a gândit, în bunătatea și profesionalismul ei, să dea cu mine de pământ cât s-o țin minte toată viața.
Am scris eu acum ceva timp un articol în Gazetă despre bullyingul prin care am trecut, constant, timp de 12 ani. Spuneam acolo despre o perioadă în care niciunul dintre colegii mei de clasă, cu o singură excepție, nu vorbea cu mine decât dacă voia să mă hărțuiască. Se întâmpla prin clasa a VI-a. Ei bine, când lucrurile începuseră să se mai liniștească și treptat, unii dintre ei îmi mai adresau câteva cuvinte, profesoara de religie a decis că e momentul să intervină. M-a scos în fața clasei, în mijlocul orei și-a început să îmi explice, pe alocuri răstit, că e vina mea pentru situația asta, că mie îmi place să fiu o victimă și că ceilalți reacționează doar la cum mi-ar plăcea mie să fiu tratată și la cum mă văd eu. Voi înțelegeți că un cadru didactic încă în sistem a scos în fața clasei un copil de 12 ani și-i explica în fel și chip cum el este de vină pentru că este zilnic hărțuit? Îmi amintesc doar că stăteam în fața clasei, în fața oamenilor care mă agresau zilnic și plângeam.
Nu are rost să vă explic ce-am simțit atunci că nu-mi stă în fire să îmi plâng de milă, dar tot văd oameni din ăștia experți în psihanaliză care spun că cei hărțuiți sunt de vină pentru că sunt hărțuiți. Se uită așa cu ochi senini și privire preocupată și, pe un ton serios și radical, le spun oamenilor că ei sunt de vină dacă sunt hărțuiți în orice fel. Le spun femeilor că e vina lor dacă sunt abuzate, copiilor că e vina lor că sunt bătuți acasă sau la școală și le spun oamenilor mari că e vina lor dacă cineva îi umilește pentru că sunt introvertiți, au o dizabilitate sau au o altă culoare a pielii.
Da, Mitică, fix așa funcționează viața! Noi ăștia care suntem hărțuiți ne-o căutăm cu lumânarea. Ne place tare mult să avem depresii, să dăm bani la terapie, să adormim plângând. Fierți suntem pe asta! Eu de când eram mică îmi doream să fiu victimă. Chiar mă întrebau ai mei ce vreau să mă fac când cresc și eu le spuneam că vreau să fiu victimă fiindcă am auzit eu că e mișto tare.
Mitică, vezi-ți dracu de treaba ta că-ți taie ăștia ajutorul social și nu mai ai ce băga la păcănele! Dacă tu crezi că victimele sunt de vină, tot ce pot spune e că îmi pare sincer rău că nu te-a iubit mă-ta când erai mic și că te-a și înțărcat prematur. Data viitoare când deschizi gura, bagă repede o bucată de pâine să nu mai iasă de acolo și alte minuni.
Cât despre voi, cei care ați fost chiar și o singură dată victime, nu e vina voastră! Indiferent de ce crede vânzătoare de la mega, vecinul de la parte sau mătușa din Italia, nimeni nu cere să fie agresat. Iar agresorii nu sunt altceva decât oameni pe care nu-i iubește nimeni, nici măcar ei. Nu au altceva de oferit pentru că nu sunt altceva.
