CLAUDIA F. BADEA

       Mulți îl blamează, unii cred chiar că pot fugi de el, ori îl pot păcăli, dar timpul este prea bătrân și prea înțelept pentru jocurile noastre de ființe efemere și nerecunoscătoare. Dintre toate cele ce-a creat Dumnezeu, cei mai recunoscători ar trebui să fim pentru că ne-a dat timpul; pe cel potrivit și pe cel nepotrivit. Deși îl învinovățim că ne fură tinerețea, că-i ia de lângă noi pe cei dragi și că nu stă locului o clipă, timpul ne ocrotește și ne apără de ce-ar putea eternitatea să ne pricinuiască.

       Timpul e cel care le vindecă pe toate. Orice durere, oricât de mare, odată încredințată timpului, el o va încredința, la rândul său, uitării. Dacă n-ar fi timpul am trăi toți cu inimile frânte, cu obrajii umezi și reci de la atâtea lacrimi și cu mintea stăpânită de gândurile cele mai rele. Când pierdem pe cineva drag, indiferent dacă pleacă de unul singur sau sub vraja neiertătoare a morții, atunci când ne încredințăm durerea timpului el ia tot, păstrează durerea și nouă ne dă înapoi doar amintirile frumoase. Are atâta putere încât poate lipi la loc o inimă frântă.

       Timpul ne schimbă. Indiferent că-n rău sau bine, timpul are capacitatea de a ne schimba. Dacă avem încredere și-i urmăm indicațiile subtile, el are capacitatea de a ne face oameni mai buni, de a ne crea obiceiuri noi, de a ne schimba întreaga personalitate. Nu noi ne schimbăm în timp, căci n-avem noi atâta putere. Timpul ne schimbă pe noi. Ne modelează și ne pune-n suflet lecții, valori și povești care să ne ajute să trăim cu bucuria pe care ar trebui s-o simțim. Face din noi muritori și tot el ne face oameni mari.

       Timpul nu trece, trecem noi pe lângă el. Timpul nu e ca o mașinărie ce se învârte în jurul nostru și, când își termină cursul, dispare. Timpul a fost aici de dinainte să fi existat orice altceva. El nu se duce nicăieri. Noi alergăm de colo-colo, noi trecem pe lângă el fără să-l luăm în seamă și, când realizăm că-n fuga noastră nici n-am văzut drumul pe care l-am parcurs, dăm vina pe timp și-l blamăm că trece prea repede pe lângă noi, când, de fapt, el nu s-a mișcat nicăieri de când a-nceput lumea.

       Deși timpul ne lasă-n sufletele doar amintirile bune și ne vindecă rănile, deși ne sincronizează cu persoanele potrivite, ne ocrotește și ne schimbă-n oameni mari, trebuie să știți că timpul nu iartă pe nimeni. Nu stă după noi și nu nici nu se mișcă după cum tragem noi de sfori. Nu face nici măcar un pas înapoi și nu se oprește pentru nimeni și nimic. Nu ne iartă greșelile pe care nu le vrem a fi iertate și nu ne lasă pe chip riduri pentru care noi înșine nu ne-am încruntat. N-are sens să încercă să-l păcălim, ori să-i punem vreo piedică în speranța că se va opri. Să-l lăsăm să-și ducă în tihnă veșnicia și să-l trăim doar.

       Stăteam pe balcon în picioarele goale și, deși se întunecase de mult, refuzam să mă desprind de visele care îmi dau motive să respir. Priveam în gol și uneori mai tresăream când trecea câte o mașină. Chiar dacă încercam să mă gândesc la orice altceva, nu puteam decât să mă întreb – cum de-am ajuns noi doi aici? El mă iubește, dar n-are idee că pentru mine a fost mereu un oarecare. E liniște în preajma lui, dar eu am nevoie de zgomotul pe care-l face inima ta când mă apropii. Ea te divinizează și aproape c-ar face orice pentru tine, dar nu mai e la fel. Ea nu știe cine ești, nu te simte la fel și știi că n-o să fii niciodată lângă ea atât de liber pe cât ți-ai dori. Te sperie din ce în ce mai tare că ți-am tulburat universul, deși abia așteptai să găsești un om care să-ți înțeleagă sufletul, nu vorbele. Cred că suntem la fel de lași amândoi, dar îmi place prea mult incertitudinea ca să caut răspunsuri exacte.

       Când lacrimile mele curgeau involuntar deja de-o vreme și frigul începuse să îmi cuprindă visele, o bătaie în ușă m-a făcut să sar în picioare și-n doar o clipă să transform lacrimile în zâmbetul fals cu care-i păcălesc mereu pe oameni că sunt bine. Cine ar fi putut să fie la ușa mea în mijlocul nopții? M-am temut, așa că m-am dus spre ușă pe vârfuri. M-am uitat prin vizor și am văzut cum se agita și nu îndrăznea să bată și a doua oară. Mi-a înghețat brusc tot corpul și inima aproape că mi s-a oprit. Am descuiat ușa, deși nu știam dacă era alegerea potrivită. Ne-am privit în ochi pentru o clipă, o clipă cât o eternitate, apoi a făcut un pas în față, m-a prins strâns de mijloc și-a închis ușa în urma lui în timp ce mă privea de parcă ar fi fost unica lui șansă să se uite direct în ochii mei. N-am zis nimic, dar tremuram, iar inima îmi bătea atât de tare încât cred că o auzeau și vecinii.

       După ce m-a privit în ochi de-aproape încă o clipă, o clipă cât o eternitate, m-a sărutat cu aceiași lăcomie pe care o are leoaica atunci când colții ei se înfig pentru prima dată în trupul zvelt și crud al gazelei. N-a durat mult până să-i cedez și să-i întorc fiecare dorință nestăvilită de parcă am tânjit toată viața după eliberarea asta. Mi-a lipit trupul aproape gol de peretele din fața ușii și-a început să-mi sărute umerii și gâtul încercând parcă să se abțină din a mușca prada care credea că i se cuvine. Era de parcă un animal sălbatic, de nestăpânit, prinsese în ghearele lui prada pe care o vâna de atât de multă vreme. Cuvintele nu-și mai aveau rostul, căci respirația mea tot mai lentă și mai apăsată și mâinile mele care căutau să-l scape de haine, îi spuneau deja tot ce avea nevoie să știe.

       Într-o clipă de respiro, când am văzut în ochii lui dorința și fericirea, l-am mângâiat ușor pe obraz și, cu un zâmbet inocent și-un gest nevinovat, l-am făcut să mă urmeze spre sufragerie. Am știut atunci că va fi probabil singurul moment în care să-i pot arăta cum e când suntem doar noi doi pe pământ. Trebuia să țin în frâu lăcomia lui, dar să-mi stăpânesc și mie dorința de a-l lăsa să ia tot ce-i aparținea. În câteva clipe de instinct pur am scăpat complet de haine și, după ce s-a așezat pe canapea, m-a tras ușor spre el. Ne-am sărutat unul altuia fiecare bucățică din trup și pentru o vreme ne-am tachinat prelungind parcă așteptarea pentru a ne bucura și mai mult, de parcă nu așteptasem deja destul. Când i-am simțit trupul cald mi-am pierdut minute bune orice urmă de rațiune. Nu mai știam nimic din ce credeam că știu, nu mai voiam nimic, nu mai conta nimic.

       Într-o clipă de luciditate, mi-am revenit în simțiri și-am realizat că trebuie să-i transform clipa după care tânjea atât de mult într-o eternitate de plăcere. Am rupt tăcerea și, aproape în șoaptă am început să le spun mâinilor lui unde să mă atingă și buzelor lui unde să mă sărute mai întâi. I-am cerut să-mi urmeze vocea și i-am repetat constant că-n acea clipă doar noi existam și-am existat vreodată pe pământ. Vocea mea îi confirma plăcerea pe care aștepta să o audă, dar m-am și răzbunat parcă pentru cât m-a lăsat să aștept ca să-l pot simți. În timp ce picioarele mele erau în jurul mijlocului lui, iar mâinile mele se plimbau ușor pe spatele lui, îi îndemnam, egoistă și flămândă, să se grăbească spre momentul în care pasiunea noastră să se dezlănțuie complet, iar când simțeam că e aproape, îl opream și, în timp ce mă strângea în brațe pentru a se asigura că trupul meu rămâne cald, vocea mea, care nu se putea abține din a da de gol plăcerea, îi reamintea că în acea clipă doar noi doi existam și existaserăm vreodată.

       Ne-am chinuit o vreme așa până când și-a pus mâna în jurul gâtului meu ca să mă facă să înțeleg că e rândul lui să vorbească și-al meu să uit de mine. Nici azi nu înțeleg cum de acea foame nebună nu mi-a rupt trupul în bucăți. În timp ce eu am început din nou să tremur, el a zâmbit și mi-a spus că-n clipa ce urmează voi fi a lui pentru eternitate…

       Am tresărit brusc când claxonul unei mașini m-a smuls din clipa care urma să devină eternitate. Aveam picioarele înghețate, pielea rece și părul pieptănat. Știam eu că n-avem noi curajul ăsta în lumea din afara dorințelor mele…

       Mai țineți minte când ne spuneau profesorii despre poeți că-s melancolici și nostalgici? Credeam că sunt niște nebuni cu toții, până ce-am început să fac și eu parte dintre cei nebuni. Mi-am dorit să fiu artist, dar n-am știut cât de fragili sunt artiștii. Ca să alinăm durerea muritorilor, sufletele noastre se frâng adânc, iar bucăți din ele se duc în eter odată ce arta se naște. Și cum arta e condamnată să trăiască veșnic, noi ne-aducem aminte clipe chiar de la începutul lumii și strângem în noi emoții care nu ne dau pace și de care nici măcar Freud nu ne poate scăpa. De-a lungul veacurilor, am descoperit că dorul este cel care-și înfige cel mai adânc ghearele în sufletele noastre. Le înfige adânc și le ține încleștate de nici măcar arta nu ne mai alină din durere. Oare o fi inventat cineva un leac?

       Uneori îmi e dor de nopțile în care puteam să adorm fără să plâng după visele pe care nu le puteam atinge, îmi e dor de mine, cea care încă mai credea că toți oamenii sunt buni, îmi e dor de oamenii care n-au vrut să mai rămână la încă o cană de ceai și-mi e dor de mirosul cafelei pe care-o beam să ascund nopțile nedormite. Îmi e dor de lumea care încă nu mă cunoscuse, îmi e dor de ochii verzi pe care îmi doresc să ajung să-i urăsc și îmi e dor de toate poveștile spuse la 3 dimineața.

       Dar nu mi-e dor de el, deși nu l-am mai văzut din vremea-n care ne iubeam. Nu îmi e dor de zilele în care nimic nu durea, căci n-am trăit astfel de zile. Nu îmi e dor să n-am un rost și nu-mi e dor de oamenii care, deși aveau ușa deschisă, au spart geamul ca să iasă. Nu mi-e dor să nu mă știu și nu îmi e dor tine, ci de mine, cea din vremea-n care te iubeam. Nu mi-e dor de mare, dar îmi e dor pustiu. Nu îmi e dor de oameni, dar îmi e dor de sufletele lor și nu cred că mi-e dor de poveștile bunicii, ci mi-e dor doar de ea, chiar și-n liniște deplină.

       Pentru că s-a prins strâns de sufletul meu, din dor se naște toată arta mea și-n fiecare text o fărâmă de dor. Tot se așteaptă oamenii să scriu povești cu final fericit, dar cum să scriu în liniște când dorul urlă și, pe zi ce trece, se înfige tot mai adânc în suflet? Într-o zi o să-l strângă până ce-l va sfărâma. Poate fără suflet am să știu să scriu și finaluri fericite, dar atâta timp cât dorul îmi stăpânește muza, din mâinile mele vor ieși doar rugăciuni de dor.

       Deși unii cred că eu știu mai multe decât las să se vadă, nu știu și cred că nici nu vreau sa descopăr leacul împotriva dorului. E o durere dulce care nu mă lasă să uit cine am fost și cine n-ar mai trebui să fiu. Dacă n-ar mai fi el, cum aș putea să-mi amintesc toată iubirea pe care-am risipit-o, toate visele care mi s-au furat și toți oamenii care au trecut pentru o clipă prin viața mea?

       Nu vreau să vindec dorul. Vreau să-l las să-și facă cuib în sufletul meu ca să pot să vă scriu vouă poveștile!