Halal prințipuri de cocoană!

Mult stimată Madame Popescu,

 

Uite soro cum trecură timpul, m-am dedat la atribuțiunile mele de femeie casnică și uitai să-ți mai scriu. Vai, mon cher, și câte s-au mai întamplat în ultima vreme. Atât de multe încât simțesc că nu mai știu cu ce să încep și îmi e teamă să nu omit a-ți împărtăși ceva.

Nu mi-a venit a crede că tu, doamnă cochetă, ce-i drept neglijentă într-ale educațiunii, dar cu simț practic și sofisticată, te-ai decis sper a-i fi soție haimanalei de Ministerial, Domnul Popescu. Apoi, să-mi scuzi îndrăzneala, dar știe tot târgul soro cu câte și-a făcut stimabilul promenadele la Paris și pe câte-o mai fi dus de nas și n-o fi aflat gura târgului încă. Vai, și câte se aud și s-or mai auzi de dânsul. Tare milă mi-e de nenorocita de tine. Dar de, ministerialul are bani și, ce-i drept, soro, că tu până acum găseai suficiente motive să te pui curmeziș oricărei întâlniri întrevăzute de bietul tău tată dacă nenorocitul nu era suficient de înavuțit încât să întrețină o doamnă crescută cu mofturi de protipendadă. Ei, dar lasă soro, c-o zice lumea multe și mărunte de Popescu, dar și pe tine te cam iau mai nou la cotrobăit. De la ultima lichea pe care nu dai un sfanț, până la parvenitele de Bulivard, toată lumea vorbește despre cât îl iubești tu pe Popescu, dar mai ales fișicurile lui de sub saltea. Că alea te fac doamnă, nu afinitatea cu un pârlit de ministerial care ba o fi, ba n-o mai fi. Și cum să rămâi eu, soro, indolentă? Păi cum? Când pe la toate colțurile și prin toate cârciumile sunt pizmași ce șușotesc cum că te-ai deda după nebunia unui amărât de pictoraș ce-și câștigă banii mai mult din furtișaguri decât din artă. Păi cum, soro, tocmai tu care te dai drept doamnă de înaltă societate să spurci onoarea bietului Popescu? Ba pardon, madam, dară și doamnă cu biju-uri, blănuri și rochii de mătase și muză pentru un neică nimeni,  parol că nu se cade. Dară hai să lăsăm ce spune gura târgului, că vorba aia, pe ea nici pământul n-o astupao. Iară tu, vorba aia, fată de respectabil învățător, știi să te porți ca o femeie modernă.

Că vorba aia, ce s-o mai alege și de femeia asta modernă. Oi fi eu mai de la țară și mai cu frică de Dumnezeu, dară unele chiar poți să juri că-s draci curați. Stai să-ți spui ce făcu Georgeasca, că o știi doar. Femeie de casă, cu doi copii educați și care nu ieșea din cuvântul proaspăt răposatului ei soț. Ce să vezi, la două zile după ce și-a băgat soțul în mormânt, zice lumea c-ar fi fugit la Viena cu un milițian de-o seamă cu băiatul ei, ăl mare. Ba mai mult, s-aude pe la colțuri că ea i-ar fi făcut de petrecanie lui Georgescu tocmai ca să-i ia nenorocita de avere și să fugă cu milițianul. Copii cică i-ar fi lăsat la o soră de-a ei, departe de aici, ca să nu mai știe nimeni de ei. Vai, soro, ce hal de prințipuri au și unii… Să nu-ți mai zic că de fata directorului de la Operetă se zvonește c-ar fi încercat să-și facă singură de petrecanie fiindcă nu o lasă mamă-sa să se mărite cu un cizmar. Păi asta mai e lume, soro? Ei și ce le pune capac la toate e că Mița, fata brutarului Ionescu, l-ar fi sedus pe bietul preot, ăsta bătrân d-aci de la noi, de mi ți l-a făcut pe năpăstuit să lase și copii, și casă și muiere ca să plece cu ea nu mai știu pe unde în ceva…escapadă, că cică așa fac femeile moderne. Mofturi și parvenitisme! Și asta poate ți se pare lucru mărunt, dar află că stricata l-a lăsat pe bietul om fără un șfanț și cu inima amară că, ce să vezi, ea purta în pântece copilul unuia de nu-i de pe la noi, dar firește, unul cu mulți bani, ba și cu mai mulți ani decât bietul popă.

Despre mine nici n-are rost să-ți mai spui ceva. Oricum nu mă pricep la a fi doamnă ca tine și ăstea de care ți-am spus. Lasă să fiu eu proastă, soro. La o adică, uneia ca mine nici nu i s-ar potrivi asemenea obiceiuri de societate. Eu nu mă dedau la asemenea prințipuri de femeie modernă că oricum pare-mi-se ca s-o cam alege praful de dânsele, dacă nu s-o fi ales deja.

 

 

Cu vădită simpatie,

         Femeia încă nemodernizată

Claudia Badea (personal Facebook)

Claudia F. Badea (Page)

Share This:

Ce fac oamenii când sunt singuri?

Singurătatea e cel mai bun medicament sau cel mai mare chin. Unora le trebuie singurătate ca să poată să își limpezească mintea, iar alții fug spre mările de oameni pentru că se tem de ea. Cert e că singurătatea e parte din noi și trăim în ea mai mult decât am crede. Ne naștem singuri, cel mai mare sprijin îl primim de la noi înșine, iar după viața de aici plecăm tot singuri. Până și Dumnezeu era singur într-o mare de nimic. Poate de aia ne-a și creat. Se simțea prea singur. Dacă mă uit azi puțin în jur, cred că e mai singur acum. Până și Iadul eu îl vâd ca pe un loc în care suntem înconjurați de oameni, dar nu-i simțim pe niciunul. Iadul e-n sufletul omului ce se simte singur deși e înconjurat de o mulțime. Și totuși, ce fac oamenii când sunt singuri?

Când sunt singuri oamenii plâng. Lasă garda jos și își permit să simtă totul. Ei plâng de fericire, plâng pentru că au lăsat iară pe cineva să îi influențeze. Plâng pentru că nu se regăsesc, plâng pentru că ceva nu le-a ieșit așa cum își doreau sau plâng pentru cineva. Oamenii plâng cel mai rău atunci când le e teamă. Stau într-un colț privind spre nicăieri și-și plâng de milă. Poate că plâng pentru că nimeni nu îi înțelege sau poate pentru că nimeni nu-i apreciază. Poate lacrimile lor cad pentru a spăla noroiul aruncat în alții sau poate pentru a curăța inimi zdrobite. Poate plâng pentru că n-au sau poate pentru că nu le trebuie. Ei plâng pentru că simt prea multe sau pentru că nu mai simt nimic. Poate că au rănit pe cineva sau poate c-au iubit pe cineva. Nu știu! Oamenii plâng sincer doar când sunt singuri. Poate nu merităm, noi restul, să le înțelegem lacrimile.

Când sunt singuri oamenii se critică. Poate se privesc în oglindă sau poate nu au nici măcar curajul ăsta. Se privesc și se critică, se compară, se judecă și se pun singuri la pământ. Ei nu știu să facă nimic. Nu sunt demni de oameni sau sentimente și nu merită ceea ce au. Ei oferă prea mult necondiționat sau poate nu oferă nimic. Ei au prea multă încredere în oameni și nu au încredere în nimeni. Ei știu prea multe și nu știu nimic. Ei nu au abilități, nu au calități și nimeni nu îi apreciază. Sunt prea duri, dar se tem să fie duri. Sunt prea orgolioși și nu mai au pic de orgoliu. Ei nu merită nici măcar singurătatea și nici pe altcineva lângă ei. De fapt, ce știu eu?! Doar ei știu. Ei știu cât de dur îi critică singurătatea.

Când sunt singuri oamenii se admiră. Poate nici nu mai au nevoie să se privească în oglindă pentru a vedea câte sunt de admirat la ei. Sunt frumoși și au toate calitățile ce se puteau îngrămădi în bucata aceea de carne așa de frumos modelată. Ei merită totul și parcă totul e prea puțin. Au reușit să facă tot ce trebuia și tot ce și-au propus și parcă și ceva în plus. Au ajutat, au oferit, au muncit, au iubit și parcă au făcut asta mai bine decât se așteptau. Singurătatea le oferă totul, dar cu prima ocazie ea dispare și rămâne poate nimicul în urma ei.

Când oamenii sunt singuri își dau seama cine sunt. Singurătatea îi îndepătrează pe alții și ți te redă pe tine. Acum nimic nu mai ajunge la tine. Nici măcar o influență exterioară. Sunteți doar tu și cu tine și vă puteți sfătui lucid și pur. Acum poți lua decizii în ceea ce te privește și acum îți poți da seama că doar tu ști ce e mai bine pentru tine. Când singurătatea apare nu rămâi singur, ci rămâi cu tine. Mereu te ai pe tine. Indiferent de moment. Poate că cea mai simplă și nefolosită cheie pentru o viață echilibrată aici e conștiența de sine. Mulți nu se văd pe ei, dar îi văd limpede pe ceilalți si cred că fără ei sunt singuri.

 

Singurătatea nu există cu adevărat. Ea e simțită doar de cei ce nu se cunosc, de cei ce nu se simt. Singurătatea nu e nici un loc în care să te poți refugia și nici un loc de pedeapsă. E o dimensiune în care universul te aduce când vede că începi să te îndepărtezi de tine. Vei ajunge în Iad atunci când te vei pierde definitiv pe tine. Până atunci, când ești singur vorbește-ți și descoperă-te.

 

Claudia F. Badea on Facebook

Claudia F. Badea (Page)

Share This:

Înlănțuit de timp în catifea

Suflet îmbătrânit de atâtea sentimente, nu te-ai săturat să lupți cu vântul? Copil înlănțuit de judecăți, nu te doare să dansezi prin tufele de trandafiri? Oh, voi mâinilor ce osteniți aplaudând haotic dezgustarea, nu vă doare să pălmuiți vise?

Întreb zadarnic! Lumea e prea ocupată să mai poată auzi și vocea sufocată de lacrimi de cristal ce-și strigă disperarea în brațele timpului. Dă-mi drumul, timp blestemat! Dezleagă-mă! Lasă-mă să trăiesc după judecata mea, nu după bunul tău plac! Îți dau orice ca să-mi dai drumul. Vrei viața mea? Ia-o! Oricum n-am înțeles încă la ce-mi e de folos. Vrei fericirea mea? Ia-o dacă poți tu s-o găsești . îți dau orice numai desfă-ți brațele puternice și dă-mi drumul. Lasă-mă să cad în mormanul de neant de lângă tine și să mor știind că nu tu m-ai băgat în mormânt. Vreau să lovesc pământul în fiecare zi cu le fel de multă forță, vreau să-mi zdrobesc visele zilnic fără să-mi mai fie teamă că n-am când să le mai reconstruiesc. .

Dar ce-ți pasă ție de durerea mea?! Pe tine te interesează doar de tine. Mă sufoci în fiecare zi și negociez în fiecare clipă un preț cât mai bun să mă vinzi morții…

Share This: