Categorie: Fără categorie

Dacă ți-aș da inima mea pentru o clipă, ai avea puterea să-i înțelegi ritmul? Ai smulge-o din piept la prima bătaie neregulată sau ai învăța-o cum să-și găsească echilibrul? Ți-ai scrie muzica-n BPM-ul ei sau l-ai schimba pentru a nu-ți strica creațiile? La cum o cunosc, nu cred c-ai avea puterea de a-i dicta nimic. Ai fi hipnotizant de aritmia ei, iar gândurile tale s-ar sincroniza cu ea.

Aș vrea să-ți pot da inima mea pentru câteva clipe ca să înțelegi cine sunt fără să mai fie nevoie să trăiesc cu dorința obsesivă de a-ți arăta. Aș vrea să vezi cât e de fragilă și câte urme au lăsat acești puțini ani. Dac-ai s-o porți, ai să simți și tu că mai există și ochi sinceri și oameni care nu vor doar să-ți facă rău. O să înțelegi, mai bine decât oricine, puterea cu care încă mai cred în iubire și răbdarea cu care aștept și sper ca oamenii să se schimbe.

Aș vrea să-ți dau inima mea pentru câteva clipe să înțelegi și tu cine ești. Trăiești ca un orb care bâjbâie prin propriul suflet căutându-și vină și ascunzându-se de lume, dar inima mea te-ar face să ieși din colțul întunecat al minții tale și să le arăți oamenilor cât de puternic strălucești când soarele-ți atinge pielea. Dincolo de timp și spațiu, ți-ai putea vedea cu adevărat ochii în oglindă și ai putea să vezi durerea din ei care nu le pune deloc culoarea-n evidență. Ar bate inima mea tot mai tare și mai tare până te vei opri din a asculta orice altceva în afara ritmului ei.

Aș vrea să-ți dau inima mea pentru câteva clipe ca să simți c-am putea fi nemuritori și că orice barieră în calea acestui drum e doar o scuză pe care te străduiești din greu să o găsești. Ar trebui s-asculți prin ea cântecul păsărilor, vântul printre frunze și lăbuțele de câine pe pavele și așa să înțelegi cu inima mea, pentru că nu poți cu mintea ta, cât de simplă e lumea, cât de simplă e fericirea și cât de aproape e orice muritor de eternitate. Când inima mea se va prinde strâns de pieptul tău și va bate cu forța cu care bate acum în pieptul meu, vei înceta să mai auzi orice gând care nu te lasă să simți, să fii, să vrei, să visezi și să speri. O să bată până când n-ai să mai auzi lumea din jur și prejudecățile ei, până când ai să simți tot ce ai îngropat în inima ta sperând că va trece, până când ea va fi tot ce-o să mai ai puterea să simți.

Aș vrea să-mi dai inima ta pentru câteva clipe, să înțeleg ce poate simți un om ca tine și să simt cum e să-ți fie teamă, să-ți pese de părerea celor din jur ori cum se simte când te minți de unul singur că ești bine și refuzi să simți orice-i de simțit doar de teama durerii. Poate-am să reușesc s-o dezvăț din ritmul perfect în care o forțezi să bată și-am să o învăț că haosul și dezordinea nu sunt sfârșitul muzicii.

Aș vrea să facem schimb de inimi pentru câteva clipe ca să pot simți eu tot ce n-ai tu curajul să simți și, când va sosi vremea, să-ți dau înapoi inima curată, bandajată și gata s-o ticsești tu iar cu frici. Te rog doar să nu-ți lași mintea aspră să smulgă inocența din inima mea pentru că, în lipsa ei, nu știe cum să mai bată, iar eu nu știu cum să mai transform BPM-urile-n povești.

Ploua îngrozitor de câteva zile. Totul era întunecat, apăsător și rece. Zgomotul ploii devenise aproape o tortură și pentru prima dată simțeam că ploaia vrea să mă țină captivă în colivia care fusese casa visurilor mele. Simțeam că universul se răzbună pe mine pentru că n-am trăit destul, dar încercam să fiu conștientă că lucrurile se întâmplă doar în mintea mea. Că cea mai grea temniță a omului e propria lui minte și că cele mai strașnice lanțuri sunt gândurile lui răstălmăcite și răzgândite.

Într-un moment de nebunie, de slăbiciune și de eliberare, într-un moment în care ceaiul nu mai încălzea niciun gând rece, iar vinul nu mai îneca nicio emoție, mi-am scos toate hainele și-am ieșit în ploaie. Primele câteva secunde au fost îngrozitoare. Picăturile mari, reci și iuți se loveau de pielea mea. Pentru o secundă corpul mi-a paralizat sub apa rece care mă udase complet și care se străduia să mă trezească și să mă copleșească. Apoi, am început să respir adânc, cu fața în sus și să-mi las corpul să încălzească ploaia ce-l acoperise. Stăteam singură, în mijlocul pustietății, complet goală și simțeam pământul cum își plânge durerile peste trupul meu obosit.

Am izbucnit în lacrimi de durere și-am plâns goală în ploaie pentru minute bune, apoi am râs cu toată inima pentru că am înțeles cât de puțini oameni au privilegiul de a se bucura de ploaie. Nu mai fusesem niciodată atât de vulnerabilă, atât de goală, atât de sinceră, atât de liberă. Mi-am dorit să locuiesc de una singură, în mijlocul lui nicăieri, pentru că voiam să pot să fiu vulnerabilă, să pot să fiu eu. Să am un loc departe de întreaga lume în care să pot să urlu de durere, să pot să râd ca o nebună și să pot să iubesc pe cine vreau fără ca privirile oamenilor să mă atingă, fără să fiu nevoită să mă comport într-un anume fel, fără să port măști. Dar când propriul meu paradis mi-a devenit colivie, am înțeles că întreaga lume e locul în care pot să plâng goală în ploaie.

M-am întins pe spate în iarba udă și-am continuat să trăiesc sub picăturile de ploaie. Nu îmi era frig, nu îmi era frică, nu mai simțeam niciun fel de apăsare. Pe când îmi chemam toți Arhanghelii să le explic cum arată Paradisul am simțit că o altă mână o apucă pe a mea. Nu era greu de ghicit a cui mână s-a prins de a mea. Erau foarte puțini cei care știau locul în care mă ascundeam de muritori, iar el era unul dintre acei oameni în fața căruia puteam să stau goală de orice fel de mască, de prejudecată, de normă și să fiu așa cum simt. Mi-am întors privirea spre el doar ca să-i văd chipul ud pentru că îndoieli nu avem. Am văzut atunci trupul lui gol întins pe iarba udă lângă al meu. Ne-am privit o vreme în ochi și-am văzut în verdele aprins tot ce scrisesem vreodată despre iubire și durere, iar când m-a strâns de mână și-a zâmbit am simțit tot ce nu voia Blaga să strivim.

La ce bun să ne fi spus ceva? Cuvintele erau prea efemere, prea mici, prea simple pentru ce aveam noi. Eram noi doi, goi, și ploaia care ne proteja, ne conecta la întregul univers și ne făcea conștienți de căldura corpului celuilalt. Nu ne vedea nimeni privind cerul și privindu-ne unul pe altul. Poate doar universul care oricum știa cât de mult ne străduiam să ne mințim chiar și pe noi, în lumea muritorilor, că nu ne-am fi dorit să trăim goi prin ploaie. Ne iubeam atunci fără să ne spună cineva că nu putem, fără să ne poată opri cineva, fără să ne putem opri chiar noi. M-am apropiat pentru o clipă și mi-am pus capul pe pieptul lui. Voiam să-mi simtă căldura și să-i ascult bătăile inimii în toată acea liniște.

Am rămas goi în ploaie pentru multă vreme. Universul ne îngăduia să ne iubim ținându-i departe pe muritori cu un scut greu de nori. Am fi rămas acolo pentru întreaga eternitate căci amândoi simțeam că e cel mai potrivit loc pentru noi, însă, în stângăcia noastră, în ignoranța noastră și-n inocența absurdă ne-am ales și vieți de muritori. Ne-am ales vieți de muritori cu drumuri dureros de distante, dar le-am ales înainte să descoperim că locul nostru e pe iarba udă. În lumea muritorilor rămânem doi străini care abia dacă-și vorbesc, dar atunci când va ploua și vom simți că muritorii ne sufocă, nu ne înțeleg, ori nu ne iubesc așa cum simțim noi c-ar trebui să fim iubiți, vom alerga spre pustiul care ne-a legat, ne vom dezbrăca de hainele grele, ne vom întinde pe iarbă și ne vom iubi în ploaie așa cum nu vo ști niciodată muritorii să se iubească, iar dacă într-o bună zi unul va rămâne singur, celălalt va fi sigur în picăturile reci de ploaie ce-i vor mângâia trupul.

Dar până să ne transformăm în ploaie, să ne iubit atunci când nu ne vede nimeni!

Am scris acum ceva timp un text despre Genghis Khan. Dincolo de faptul că a fost unul dintre personajele istorice care m-au fascinat teribil, a fost și unul dintre liderii lumi memorați nedrept de istorie, dar nu despre asta e vorba astăzi. În zilele de scotocit cărți și pagini web, am descoperit o minunăție de frază spusă de liderul mongol: „Eu sunt pedeapsa lui Dumnezeu. Dacă nu ai fi comis păcate mari, Dumnezeu nu ar fi trimis asupra ta o pedeapsă ca mine.” Și dacă tot vreau să vorbesc astăzi despre război, nu puteam să nu aduc în discuție un real geniu militar.

Vedeți voi, în filosofia creștină există două căi: smerenia și păcatul. Fiecare dintre ele are reguli clare, limite clare și destinații fixe. Poate și din pricina acestei radicalități m-am regăsit adesea în filosofia popoarelor asiatice. În filosofie chineză, de exemplu, există Yin&Yang – două căi complementare, care nu se resping și nu se exclud, ci se îmbină în firesc. În cuvinte simple, acest concept ne spune că binele și răul trăiesc împreună în lume, contopindu-se și fiind dependente unul de existența altuia. Dacă răul ar dispărea, ar dispărea și o parte din bine, și-atunci echilibrul se destramă.

Nu putem înțelege pe deplin lumea în care trăim și nici nu ne putem adapta până ce nu vom cădea de acord că răul este necesar. Creștinismul ne spune că răul vine dintr-o sursă externă lui Dumnezeu și că, fără rău n-am putea vedea binele, dar în filosofia chineză aceste două energii nu se resping, nu se neagă una pe cealaltă. Într-adevăr, dacă n-am fi înconjurați și de rău, n-am putea distinge binele, dar nu l-am putea distinge nici dacă am fi înconjurați numai de acesta.

Există un echilibru care se păstrează și, deși sună aberant, pentru sutele de copii folosiți drept scut uman în războaie, există sute de călugări ce-și duc viața în rugăciune. Pentru fiecare bucată de istorie distrusă de o bombă, există o alta abia dezvelită. Pentru fiecare palmă există și o mângâiere, iar cei care nu concep firescul din acest echilibru sunt sortiți să-și petreacă viața poftind binele și îngrozindu-se de rău.

Mulți au impresia că omul echilibrat este cel fără defecte, dar omul fără defecte e o paiață fără simțiri, dorințe și scop. Defectele sunt, de fapt, cele care ne educă simțurile și care ne maturizează, iar scopul nu este să le suprimăm, ori să le tratăm ca pe o boală contagioasă, ci să le șlefuim, să facem din ele avantaje, filtre. Ești iute la mânie? Învață să bați la tobe ca Nicko McBrain. Ești priceput la minciună? Pune mâna pe condei și scrie minciuni cu prolog și deznodământ. Nu te preface că n-ai defecte, ori nu te duce la un medic care să ți le trateze ca pe o răceală. Descoperă în tine calități, abilități care să le țină în echilibru.

Așa-i și cu echilibrul în care stă lumea. Avem nevoie de ură, de războaie, de acel rău din care se poate naște și bine. Iar dacă vi se pare că lumea alunecă pe o pantă greșită și că răul pare că vrea să ne înghită pe toți, e doar pentru că răul are pe el sclipici și-l vezi de la distanță. Ca să vezi și binele ai nevoie de puțină atenție. El există și nu doar pentru a pava drumul spre Iad. Așa cum soarele este umbrit de nori, așa și luna luminează drumul călătorului prin întuneric. De ce credeți că Dumnezeu a creat toate acestea și n-a creat numai zi? Chiar și el are un astfel de opus, iar acela nu e răul. Opusul conștiinței comune este întunericul minții. Ignoranța, autosuficiența, nepăsarea și lenea reprezintă opusul care-l ține pe Dumnezeu în echilibru.