Categorie: Fără categorie

       Luca 15:24 – pentru că acest fiu al meu era mort şi trăieşte iarăşi, era pierdut şi a fost găsit!

Pentru că rubrica de Cultură din Gazetă a intrat puțin în vacanță, am zis totuși să nu las o problemă nerezolvată. Așadar, mutăm aici discuția despre fiul risipitor și problemele pe care eu le am cu acest text. Pentru context, AICI e prima parte a discuției.

Cum spunem și săptămâna trecută, din punctul meu de vedere, aceste câteva versete care spun povestea fiului risipitor alcătuiesc unul dintre cele mai sensibile și mai ușor de răstălmăcit texte din scrierile sfinte. Cum mi-am dat seama? Mi-a luat 5 minute maxim să găsesc o interpretare care să nu-l avantajeze pe Dumnezeu. Apoi am luat creionul în mână și m-am apucat de scotocit după sensuri.

Teoretic, textul acesta ar trebui să reflecte relația noastră cu Dumnezeu, acest părinte care, chiar și dacă o luăm pe drumuri greșite, ne primește mereu cu dragoste în casa lui dacă ne dăm seama de greșelile noastre și ne căim. Acest părinte care ne iubește necondiționat, care ne lasă liberi atunci când vrem să plecăm și care se bucură sincer când fiul său să întoarce acasă. Până aici nimic neobișnuit. Ba mai mult, textul ăsta ne spune că Dumnezeu ne iubește atât de mult încât, dacă ne căim, are puterea de a ne ierta orice greșeală. Și de aici încep discuțiile.

Prima capcană: Deci, pot să fac ce vreau, să păcătuiesc cum vreau și să nu mă intereseze de repercusiuni că dacă la final zic „Pardon!” mă iartă Dumnezeu? Nimic mai greșit! Aveam un prieten care-mi spunea, atunci când îi ceream scuze pentru ceva, O să te iert când o să-ți pară rău! Luca 15:18-19 spune: 18. Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: ‘Tată, am păcătuit împotriva Cerului şi înaintea ta 19. şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Fă-mă ca pe unul din angajaţii tăi!’» Așadar, fiul risipitor, cu lecția învățată, a venit la tatăl sau cu umilință, nu considerând că i se cuvine. N-a venit pretinzând aceiași poziție cu fratele său mai mare, ci dorind să lucreze ca slugă a lui. Suntem imperfecți și suntem supuși greșelii. Nici măcar Dumnezeu nu pretinde de la noi să nu greșim sau să nu o luăm pe căi greșite. Important nu e să nu greșești, important e să conștientizezi când, unde și cum greșești și să înveți lecția potrivită pentru tine.

A doua mare capcană e reacția fiului cel mare. Atunci el s-a înfuriat şi n-a vrut să intre. (Luca 15:28) Iată, eu îţi slujesc de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am încălcat porunca! Şi mie nu mi-ai dat niciodată nici măcar un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei! 30 Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu prostituatele, lui i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat! (Luca 15:29). Asta-i imaginea creștinului care merge duminică de duminică la biserică și bate 7 cruci în fața fiecărei biserici, dar se supără când vecinului nedus la biserică îi merge bine. E genul de om care are tot ce-i trebuie pe masă, dar nu înțelege de ce iarba din curtea vecinului e mai verde decât a lui. Pe de-o parte, îi înțeleg revolta – e vocea noastră, a ăstora care am primit gratuit cruci grele de cărat și uneori ne frustrează tare că alții, deși nu trăiesc în ordine, au cruci mai ușoare de dus. E vocea noastră, a ăstora care ne întrebăm cu ce-am greșit noi ca să primim cruci grele. Pe de altă parte, revolta lui e revolta omului orb care nu vede că trăiește deja în raiul lui. El nu a înțeles că, mai mult ca un fiu loial care trăiește deja în ordine și armonie, pe Dumnezeu îl bucură fiul care-și întoarce fața către el. În miezul zilei, un bec aprins nu se bagă de seamă, dar în miezul nopții face cea mai mare diferență.

E ușor de alunecat prin textul ăsta. E tare simplu să spui că Dumnezeu e absurd și-i iartă orice păcătosului în timp ce pe pocăit îl nedreptățește. E foarte ușor de răstălmăcit și mai sunt multe de spus despre acest text, dar de la momentul vieții în care ne aflăm, până la starea de spirit, ori principiile de viață cu care privim la acest text, îi putem da însemnătăți multiple și poate fi de la cea mai bună lecție, până la cea mai mare insultă.

Nu trebuie să ne pretindem fără de greșeală așa cum se crede fiul cel mai mare, ci să înțelegem când greșim și să ne cerem iertare doar atunci când ne pare, cu adevărat, rău.

       Am revenit!

Blogul ăsta a fost, cândva, refugiul și revolta mea. Multe dintre articole sunt acum private și așa vor și rămâne. Azi mă întorc aici pentru că sunt lucruri pe care nu le pot discuta într-o tabletă. Aici putem să stăm de vorbă cum îmi place mie, ca pe vremuri, iar cei care mă cunosc știu la ce mă refer.

Așadar, stai jos! Avem de vorbit!

Acum vreo 15 ani, pe vremea când aveam vreo 11-12 ani, am dat de cel mai simpatic profesor pe care l-am cunoscut vreodată. Absolvent de psihologie și profesor de religie, doamna simpatică s-a gândit că e cazul să îmi dea lecția vieții mele. De parcă nu trăisem eu suficiente până atunci, s-a gândit, în bunătatea și profesionalismul ei, să dea cu mine de pământ cât s-o țin minte toată viața.

Am scris eu acum ceva timp un articol în Gazetă despre bullyingul prin care am trecut, constant, timp de 12 ani. Spuneam acolo despre o perioadă în care niciunul dintre colegii mei de clasă, cu o singură excepție, nu vorbea cu mine decât dacă voia să mă hărțuiască. Se întâmpla prin clasa a VI-a. Ei bine, când lucrurile începuseră să se mai liniștească și treptat, unii dintre ei îmi mai adresau câteva cuvinte, profesoara de religie a decis că e momentul să intervină. M-a scos în fața clasei, în mijlocul orei și-a început să îmi explice, pe alocuri răstit, că e vina mea pentru situația asta, că mie îmi place să fiu o victimă și că ceilalți reacționează doar la cum mi-ar plăcea mie să fiu tratată și la cum mă văd eu. Voi înțelegeți că un cadru didactic încă în sistem a scos în fața clasei un copil de 12 ani și-i explica în fel și chip cum el este de vină pentru că este zilnic hărțuit? Îmi amintesc doar că stăteam în fața clasei, în fața oamenilor care mă agresau zilnic și plângeam.

Nu are rost să vă explic ce-am simțit atunci că nu-mi stă în fire să îmi plâng de milă, dar tot văd oameni din ăștia experți în psihanaliză care spun că cei hărțuiți sunt de vină pentru că sunt hărțuiți. Se uită așa cu ochi senini și privire preocupată și, pe un ton serios și radical, le spun oamenilor că ei sunt de vină dacă sunt hărțuiți în orice fel. Le spun femeilor că e vina lor dacă sunt abuzate, copiilor că e vina lor că sunt bătuți acasă sau la școală și le spun oamenilor mari că e vina lor dacă cineva îi umilește pentru că sunt introvertiți, au o dizabilitate sau au o altă culoare a pielii.

Da, Mitică, fix așa funcționează viața! Noi ăștia care suntem hărțuiți ne-o căutăm cu lumânarea. Ne place tare mult să avem depresii, să dăm bani la terapie, să adormim plângând. Fierți suntem pe asta! Eu de când eram mică îmi doream să fiu victimă. Chiar mă întrebau ai mei ce vreau să mă fac când cresc și eu le spuneam că vreau să fiu victimă fiindcă am auzit eu că e mișto tare.

Mitică, vezi-ți dracu de treaba ta că-ți taie ăștia ajutorul social și nu mai ai ce băga la păcănele! Dacă tu crezi că victimele sunt de vină, tot ce pot spune e că îmi pare sincer rău că nu te-a iubit mă-ta când erai mic și că te-a și înțărcat prematur. Data viitoare când deschizi gura, bagă repede o bucată de pâine să nu mai iasă de acolo și alte minuni.

Cât despre voi, cei care ați fost chiar și o singură dată victime, nu e vina voastră! Indiferent de ce crede vânzătoare de la mega, vecinul de la parte sau mătușa din Italia, nimeni nu cere să fie agresat. Iar agresorii nu sunt altceva decât oameni pe care nu-i iubește nimeni, nici măcar ei. Nu au altceva de oferit pentru că nu sunt altceva.