Categorie: Fără categorie

Te-am prins vreodată de mână și ți-am promis că-ți voi arăta lumea-ntreagă? Ți-am spus vreodată ce sens au toate și care-s toate sensurile? Ți-am arătat vreodată cât de complicată-i simplitatea, ori cât de simplu e să te complici? Ți-am spus vreodată povești fără prințese și spâni, ori poezii fără lacuri și flori? Ți-am spus vreodată de ce luna și soarele fug unul de altul ori de ce munții și mările nu stau laolaltă? Ți-am arătat vreodată cum se naște universul în mințile filosofilor și moare-n cele ale neisprăviților? Nu? De ce? Oare pentru că te-ai prins de altă mână și nu i-ai mai dat drumul? Oare pentru că nu m-ai ținut suficient de strâns și ne-am rătăcit pe drum sau oare pentru că ochii tăi nu văd nimic acolo unde ai mei văd universuri? Mare păcat e că n-ai avut forță, răbdare și timp…

Aș fi putut să-ți spun cum a creat Dumnezeu lumea și cine l-a creat pe Dumnezeu. Aș fi putut să îți spun tainele stelelor într-o limbă pe care doar tu s-o poți înțelege. Am fi putut să citim toate cuvintele scrise vreodată și să ascultăm fiecare sunet pe care natura binevoiește să-l ofere. Am fi putut să alergăm până ce pământul s-ar fi terminat și-apoi să cădem în propria noastră lume. Ai fi putut să afli ce e totul și cât de important e să-l deosebești de nimic și ai fi putut să-ți pui toate visele pe rafturi mari din lemn de nuc. Am fi putut atinge fiecare stea în parte și să le furăm strălucirea celor care nu o merită și ți-aș fi putut spune unde se duce curcubeul când pleacă de pe cer. Aș fi stat ore în șir să-ți traduc poveștile pe care vântul le aruncă de colo-colo și-am adormi în mijlocul universului fără să ne temem că ne-ar fi putut lovi vreun asteroid. Am fi putut fi noi și ai fi putut fii tu.

Dar ți-a fost mai simplu să te agăți de o mână ca oricare alta. De o mână cu degete lungi, cu unghii pictate și mânuși de plastic. Ai ales să mergi agale pe un drum care speri să ducă undeva, dar drumul tău duce doar la alte drumuri. Ai ales să nu știi, să nu vezi, să nu-ți pese și să nu înțelegi. Ai ales banalul pentru că te temi ca nu cumva să-ți placă prea mult diferitul. Ai ales să stai pe loc de teamă să nu cazi alergând și ai ales să pui o pereche de ochelari între tine și soare pentru că te temi de căldura lui.

Acum stau și mă întreb: ți-e teamă de necunoscut, de fugă, de adevăr, ori de ce-ai putea deveni? Ți-e teamă să nu cazi sau te temi că are să cadă altcineva sub ochii tăi? Ai curajul să trăiești sau vrei doar să umbli ca un leș cărui-i e foame și care obosește? Te temi să ai încredere sau ai prea multă încredere ca să mai crezi în temeri? Vrei să știi ce ascunde universul sub multele straturi de creație sau vrei să i te alături fără să știi încotro te-ndrepți? Vrei să găsești răspunsuri sau să înveți cum se pun întrebările?

Dacă te-aș prinde acum de mână și n-aș spune nimic în plus, mi-ai da drumul sau m-ai strânge și mai tare? Dacă te-aș privi acum în ochi și ți-aș spune că știu cea mai frumoasă poveste scrisă vreodată, ai sta să mă asculți sau ai prefera să nu auzi nimic? Dacă ți-aș cere să închizi ochii și să inspiri atât de profund încât să simți parfumul întregului univers, ai strâmba din nas sau ai continua să inspiri în ritmul rostit de mine? Dacă ți-aș da sens, l-ai înțelege sau ai fugi în sens opus?

Dacă aș fi departe, ai vrea să fiu aproape sau ai vrea să nu fi fost vreodată?

Dacă până astăzi ați crezut că vorbesc despre lucruri prea personale, ei bine, abia acum începe să devină interesant. Astăzi vorbim despre Arhanghelul care, cred eu, mi-a salvat viața.

Relația mea cu Dumnezeu și relația mea cu religia sunt două chestiuni total diferite; poate o să mai vorbim despre asta cândva, dar acum vreau să vorbim despre un episod în care viața mea s-a schimbat radical.

N-am fost niciodată un copil normal. M-am dezvoltat diferit, m-am maturizat teribil de repede și am trăit decalat toate perioadele psihologice. Până pe la 18 ani trăisem mai mult decât vă pot explica în cuvinte, lucruri despre care n-am spus nimănui. Se strânseseră multe și puneau pe mine o presiune pe care nu știam cât o mai pot duce.

În perioada aceea am descoperit meditațiile, procesele de vizualizare și toată această lume care mi s-a potrivit mânușă. În timp ce mă descopeream pe mine și universul, am aflat, printre altele, că fiecare punct chakric e responsabil de un organ din corpul nostru și de anumite emoții pe care le trăim. Am experimentat multe lucruri în acea perioadă, lucruri despre care încă nu vreau să vorbesc public. Căutând tot mai multe informații, am descoperit poate cel mai prețios Arhanghel pe care parcă creștinii vor să-l pitească după ușă, altfel nu înțeleg de ce l-au ascuns în calendar în umbra lui Mihail și Gavril. Pe 8 noiembrie, pe lângă cei doi mari Arhangheli, creștinii îl mai au în calendar și pe Rafael, cel care are grijă de sufletele noastre, care le călăuzește către rai și care ne învață să iertăm. El este responsabil de inima noastră și tocmai de aceea o să-l găsiți în multe reprezentări cu veșminte verzi. N-am să vă spun eu povestea lui, căci o puteți găsi la o simplă căutare.

Nu știam pe atunci câtă nevoie aveam de el și cum apăruse în calea mea la momentul potrivit…

Deși sceptică, am dat o șansă ideii de a-l chema în ajutor pentru a putea să iert multele lucruri prin care trecusem. M-am așezat în pat, mi-am pus căștile pe urechi și-am plecat în călătoria mea astrală. Am urmat fiecare pas care era de urmat, iar atunci când procesul de iertare a început, în timp ce eram prinsă în proiecția mea, simțeam cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să am vreun control asupra lor. Am plâns mult în ziua aia. Am plâns, dar nu m-a durut nimic. Am luat, rând pe rând, toate lucrurile care-mi făceau rău și le-am încredințat lui Rafael care le-a dus departe de mine.

E prea intim să explic tot procesul de trăiri din timpul acelei meditații, dar pentru cei interesați, putem avea o discuție despre asta și să vă pot povesti mai multe despre meditațiile ghidate de Arhangheli.

Revenind

La finalul acestui proces, o liniște copleșitoare s-a așternut asupra mea. Nu mai simțeam nicio durere, nu mai simțeam greutate, nu mai simțeam ură. Din acel moment, până în ziua de astăzi, dacă mă gândesc la orice om pe care l-am iertat atunci și la greșeala lui, nu mai simt niciun fel de durere. Și, credeți-mă, erau lucruri pe care, până la acel moment, îmi jurasem că nu le voi ierta niciodată. Dar acum e diferit. Acum nu mai simt nimic. S-au dus toate acele lucruri.

Textul ăsta nu e despre mine, ci despre el și puterea pe care o are. Nu vorbesc mai deloc despre meditațiile mele și despre relația mea cu divinitatea, dar azi mi s-a părut nedrept că povestea Arhanghelului Rafael e atât de puțin cunoscută.

În percepția colectivă s-a propagat ideea că fiecare om are un suflet pereche, un alt om care să-l completeze perfect, iar această completare vine încununată de o relație amoroasă. N-am auzit pe nimeni până acum să vorbească despre sufletele pereche ca despre altceva decât parteneri sexuali, dar sufletele pereche sunt ceva dincolo de 35-40 de ani petrecuți împreună, doi copii și 30 de ani de rate la bancă.

Credeți că atunci când Dumnezeu a creat sufletele, le-a creat pe toate odată, două câte două, apoi le-a dat drumul în spațiu și timp în mod aleatoriu? Dacă sufletul meu pereche e un fermier din America anului 1836 care avea o colecție impresionantă de sclavi? Acum eu ce mă fac? Rămân toată viața nepereche? Eu și si plopii lui Eminescu… Ah, știu. Le așază Dumnezeu pe toate și din 8 miliarde de oameni în viață și alte câteva mulțimi nedefinite de oameni morți, mie îmi pune sufletul pereche fix înaintea mea la casa 4 de la Lidl. Buuun! Bun tare Dumnezeu pe strategie! Altă treabă n-are, vă zic.

Să ne înțelegem, unele suflete pereche pot avea o relație amoroasă, dar nu este o condiție nici necesară și nici suficientă. E trist cum, de multe ori, ne mințim chiar și pe noi că omul de lângă ne e suflet pereche și ne agățăm cu disperare de „voia” universului ca să avem puterea de a trece peste impedimentele firești din cuplu. Cum se împerechează unele suflete pentru o vreme și ar putea să jure că au fost făcute unul pentru altul, până la prima palmă, la prima infidelitate, la primul moment greu. Ca prin magie, sufletele se desperechează.

Dar știți ce sunt sufletele pereche? Ați cunoscut vreodată pe cineva și-n prima clipă ați simțit că-l știți de undeva? Ei bine, sufletele pereche nu se cunosc peste noapte. Călătoresc prin timp și timpuri și când se găsesc se simt dincolo de orice cuvinte. Sufletele pereche nu sunt doar două și nici nu presupun sexualitate. Am cunoscut în viața asta câțiva oameni pe care nu pot să mi-i explic altfel. Știu că sufletul meu e bătrân și-a văzut multe și, deși nu-l mai surprind prea multe, acești câțiva oameni au făcut-o.

Printre cei care citesc textul ăsta, acum, se numără câțiva pe care pot să pariez că-i cunosc de mai bine de-o veșnicie. Sunt câțiva oameni cu care vorbesc fără prea multe cuvinte, cu care am avut o chimie din primele clipe și cu care pot vorbi așa cum o fac și cu reflexia-mi din oglindă. Nu contează dacă sunt femei sau bărbați, căci sufletele noastre nu au sex. Cert e că sufletele acestea au umplut niște goluri de a căror existență nici nu știam.

Sufletele pereche sunt cele care se simt la fel de puternic și dacă trupurile se privesc în ochi și dacă sunt la mii de kilometri distanță. Știi c-ai găsit un suflet pereche atunci când, în fața lui, din prima clipă, răsufli ușurat și dai jos orice mască de parcă așa ar fi firesc. Sunt acei oameni în fața cărora avem curajul să fim slabi fără să ne fie teamă, sunt acei oameni care ne schimbă starea cu un cuvânt sau o privire, sunt acei oameni cărora le simțim îmbrățișarea dincolo de limitele lumii efemere. Sufletele nu funcționează după același principii ca și mintea noastră, așa că nu încercați să le înțelegeți paternul.

În ziua în care vei întâlni un suflet pereche, vei simți și atât. Problema noastră, a oamenilor, e că uităm să simțim, iar atunci când ne aducem aminte s-o facem, de obicei ignorăm repede ce se simte.