Categorie: Fără categorie

       Mai țineți minte când ne spuneau profesorii despre poeți că-s melancolici și nostalgici? Credeam că sunt niște nebuni cu toții, până ce-am început să fac și eu parte dintre cei nebuni. Mi-am dorit să fiu artist, dar n-am știut cât de fragili sunt artiștii. Ca să alinăm durerea muritorilor, sufletele noastre se frâng adânc, iar bucăți din ele se duc în eter odată ce arta se naște. Și cum arta e condamnată să trăiască veșnic, noi ne-aducem aminte clipe chiar de la începutul lumii și strângem în noi emoții care nu ne dau pace și de care nici măcar Freud nu ne poate scăpa. De-a lungul veacurilor, am descoperit că dorul este cel care-și înfige cel mai adânc ghearele în sufletele noastre. Le înfige adânc și le ține încleștate de nici măcar arta nu ne mai alină din durere. Oare o fi inventat cineva un leac?

       Uneori îmi e dor de nopțile în care puteam să adorm fără să plâng după visele pe care nu le puteam atinge, îmi e dor de mine, cea care încă mai credea că toți oamenii sunt buni, îmi e dor de oamenii care n-au vrut să mai rămână la încă o cană de ceai și-mi e dor de mirosul cafelei pe care-o beam să ascund nopțile nedormite. Îmi e dor de lumea care încă nu mă cunoscuse, îmi e dor de ochii verzi pe care îmi doresc să ajung să-i urăsc și îmi e dor de toate poveștile spuse la 3 dimineața.

       Dar nu mi-e dor de el, deși nu l-am mai văzut din vremea-n care ne iubeam. Nu îmi e dor de zilele în care nimic nu durea, căci n-am trăit astfel de zile. Nu îmi e dor să n-am un rost și nu-mi e dor de oamenii care, deși aveau ușa deschisă, au spart geamul ca să iasă. Nu mi-e dor să nu mă știu și nu îmi e dor tine, ci de mine, cea din vremea-n care te iubeam. Nu mi-e dor de mare, dar îmi e dor pustiu. Nu îmi e dor de oameni, dar îmi e dor de sufletele lor și nu cred că mi-e dor de poveștile bunicii, ci mi-e dor doar de ea, chiar și-n liniște deplină.

       Pentru că s-a prins strâns de sufletul meu, din dor se naște toată arta mea și-n fiecare text o fărâmă de dor. Tot se așteaptă oamenii să scriu povești cu final fericit, dar cum să scriu în liniște când dorul urlă și, pe zi ce trece, se înfige tot mai adânc în suflet? Într-o zi o să-l strângă până ce-l va sfărâma. Poate fără suflet am să știu să scriu și finaluri fericite, dar atâta timp cât dorul îmi stăpânește muza, din mâinile mele vor ieși doar rugăciuni de dor.

       Deși unii cred că eu știu mai multe decât las să se vadă, nu știu și cred că nici nu vreau sa descopăr leacul împotriva dorului. E o durere dulce care nu mă lasă să uit cine am fost și cine n-ar mai trebui să fiu. Dacă n-ar mai fi el, cum aș putea să-mi amintesc toată iubirea pe care-am risipit-o, toate visele care mi s-au furat și toți oamenii care au trecut pentru o clipă prin viața mea?

       Nu vreau să vindec dorul. Vreau să-l las să-și facă cuib în sufletul meu ca să pot să vă scriu vouă poveștile!

       Vorbeam acum ceva timp despre relații cu un prieten care era tare mirat de faptul că sunt într-o relație în care există și spațiu personal. În timp ce-i explicam despre de ce nu cred în gelozie și alte bazaconii, îmi spune că el nu crede c-ar fi avut încredere în mine câtă are iubitul meu și că, dacă aș fi fost într-o relație cu el, ar fi trebuit să-i câștig încrederea. Eh, nu mai spune?! Și uite de aici am început eu să mă tot întreb care-i treaba cu încrederea asta și cum se câștigă. E ca la 6 din 49, ca la păcănele când aștepți să intre speciala sau cum?

       Nu mă înțelegeți greșit. V-am zis că eu doar par inteligentă. Ăsta e și motivul pentru care n-am găsit un răspuns. Să-mi explice și mie cineva, vă rog, cum se câștigă încrederea asta. Îi verifici partenerului telefonul o lună și dacă nu găsești nimic, ai încredere? Îi dai teste surpriză cu întrebări capcană? Îl trimiți la Insula Iubirii? Ce faci ca să consideri că partenerul tău e demn de încredere? Îi dai animalul tău de companie să aibă grijă de el o lună, îi spui un secret fals și aștepți să vezi dacă îl spune mai departe? Chiar nu înțeleg aceste taine ale câștigării încrederii. Mai ales că, la început de relație, trebuie să fii complet absurd să ai aceleași pretenții ca de la o relație de ani buni. Sau doar eu cred asta? În fine.

       Din punctul meu de vedere, ca să ne lămurim, încrederea se oferă, nu se câștigă. E o chestiune de alegere. Alegi să ai încredere într-un om pentru că nu ai cum să știi dacă e de încredere sau nu. Cum știi dacă cineva o să te înșele dacă nici măcar nu știi dacă a avut sau nu ocazia să te înșele? (O să vorbim noi într-o zi și despre cum nu poți spune că ești fidel decât după ce-ai ocazia să fii infidel). Îi controlezi viața să te asiguri că n-are oportunități? Îi interzici interacțiunile cu persoane de sex opus să fii sigur că nu e tentat? Îi controlezi telefonul și-l suni non-stop? Păi tu știi cât timp îți trebuie să faci toate astea? De-aia nu faceți, mamă, nimic cu viețile voastre! În loc să trăiți, vă încrâncenați și dezvoltați obsesii față de viețile altor oameni. Stați stresați, vă agitați, vă faceți tot felul de scenarii. Și pentru ce? Atât de scurtă e viața și atât de repede trece, încât mi se pare dureros de trist s-o petreci cu astfel de lucruri. Atât de mult timp liber ai pentru lucrurile care contează când înțelegi că lucrurile pe care nu le știi, nu-și fac rău. Păi în tot timpul ăla în care am sta să ne verificăm telefoanele unul altuia, nu mai bine bem noi un vin, vedem un film, mâncăm ceva bun și ne facem planuri împreună?

       Sunt recunoscătoare că ne-am maturizat împreună și c-am înțeles că o relație sănătoasă depinde de încrederea de sine și încrederea pe care alegi să i-o oferi celui de lângă tine. Chiar vorbeam zilele trecute și ne spuneam cât de norocoși suntem că suntem doi oameni într-o relație, dar liberi.

Aveam doar 14 ani când l-am cunoscut. Era cu doar un an mai mare decât mine, era la fel de artist ca și mine și eram la fel inocenți. Nu aflasem încă ce-i suferința, ori ce-nseamnă să tânjești după iubirea cuiva. Când l-am văzut pentru prima oară, înainte de a ști el că exist, dincolo de inocență și arta lui care i se potrivea mănușă, aproape că inima mea a încetat să mai bată pentru o clipă la vederea acelor ochi verzi. Deși oglindeau un suflet de copil, erau, de fapt încă sunt de-o profunzime pe care n-am întâlnit-o în alți ochi nici până în ziua de astăzi. Erau de culoarea sufletului crud și-am văzut în ei toată creația lui Dumnezeu adunată la un loc.

Atunci când l-am cunoscut eram prea mici ca să știm ce-nseamnă să alergi spre visul tău și poate bine am făcut că nu am alergat unul spre altul atunci. Eram atât de cruzi încât ne-am fi împiedicat fără ca măcar să avem ocazia de a ne atinge. A durut tare mult atunci pentru că nu înțelegeam de ce a îngăduit universul să văd acei ochi verzi dacă nu pot ajunge să mă și oglindesc în ei. Nu înțelegeam de ce universul nu făcea nimic mai mult de atât și începusem să cred că o face doar ca să mă chinuie. Și pe el l-am crezut laș. Mi se părea că nici măcar nu încearcă să întoarcă universul cu fundul în sus de teama că i s-ar putea prăvăli peste mâinile-i nemuncite. A ars atunci în mine un foc pe care nu mai puteam să-l controlez și care mă mistuia. Curând, când focul începea să se domolească, am înțeles că ăsta e blestemul meu, de fapt al nostru, al purtătorilor de suflete – suntem condamnați să iubim! Indiferent dacă suntem sau nu iubiți, suntem condamnați să ne măcinăm fiecare celulă în speranța că vom obține un praf magic pe care să-l punem în ceaiul celor care vrem să ne împărtășească iubirea.

Muritorii de rând și, cu precădere cei ce aleg să-și transforme sufletul în artă eternă, sunt condamnați să simtă lucruri care să le păcălească sufletul, să-l facă să orbească și să se învârtă și, când e suficient de amețit, să-i ia vălul de pe ochi și să-l împingă la vale. Am orbit și eu atunci și cu intensitatea pe care-o pune Dumnezeu în sufletele menite să creeze artă, am simțit nu doar că trupul meu se prăbușește, ci că întreaga lume o ia la vale. N-a fost prima dată când mi-am frânt trupul sub durerea iubirii și n-a fost nici ultima. Probabil voi suferi până ce trupul ăsta nu va mai putea suporta, căci tocmai durerea asta copleșitoare m-a transformat pe mine în artistul de astăzi.

Deși uneori cred că mă îndrăgostesc doar de dragul neîmplinirii și al suferinței, cu el a fost diferit. Atunci, după o vreme, focul s-a stins și ne-am transformat în străini care doar ce-și mai urează La mulți ani!. N-am băgat prea bine de seamă când ne-am îndepărtat atât de mult pentru că eram preocupată de modul în care ar trebui să-mi așez suferința pe hârtie în așa fel încât să le dau muritorilor de rând impresia că simt la fel de banal ca ei. Dar acum, după mai bine de zece ani, nu știu ce mă sperie mai tare: faptul că doar acei ochi verzi mi-au oprit inima-n loc sau faptul că o simplă privire ar fi suficientă, după atâta vreme, ca inima mea să se oprească din nou. Atunci i-am vorbit mult despre cât de frumoși erau ochii lui și despre artistul care-mi făcea inima să vibreze. Astăzi cred că și eu sunt lașă pentru că n-aș mai avea curajul să-i spun că, dacă l-aș privi în ochi, s-ar putea sfârși și lumea fără să bag de seamă.

Nu știu ce-a pregătit universul dacă a ales să mi te readucă în minte atât de intens, dar prefer să mă mint că nu-i doar o coincidență, decât să recunosc c-a fost o copilărie și că n-am să văd vreodată acei ochi blânzi și senini privindu-mă ca atunci când eram cruzi.

Ce copii eram când ne-am cunoscut și ce copii suntem și-acum dacă încă mai credem în povești întâmplătoare. Eram inocenți și încă nu cunoscusem suferința; eram gata să iubim, deși habar nu aveam noi ce e iubirea. Mi-aduc aminte și nu știu dacă doare mai tare dorul sau neîmplinirea. Dar tot ce pot să fac acum e să transform durerea într-un nou text pe care să nu se prindă nimeni dacă-l scriu cu inima strânsă sau cu un pahar de vin lângă mine.