Categorie: Fără categorie

Și iată-ne-n aceste vremuri, confuzi și dezorientați, învrăjbiți de idei care nu ne aparțin, încercând să deslușim ce-a fost în vremea aceea și crezându-ne proroci. Să ne fie însă iertată smintirea, căci nu prin cuvintele, ci prin faptele noastre vorbim despre ce-a fost și ce are să vină. Și prin strălucirea talanților noștri avem să arătăm lumii bogăția Lui. Iară eu, un povestitor pe semne iscusit, am să vă spun vouă povești sau adevăruri îmbrăcate în straie de fantasme pe care n-am să le vând drept cunoaștere, dar n-am să le condamn nici la a fi neadevăruri.

Cu vreme în urmă v-am spus povestea Genezei, o viziune dincolo de tipare, o viziune pe care mulți au ales să o înțeleagă ca fiind o poveste cu tâlc și sens, dar au fost și oameni supărați crezând că vorbele mele se pun curmeziș adevărului pe care ei pretind că-l stăpânesc. Astăzi am să mă întorc tot în Geneză, căci acolo trebuie să ne întoarcem mereu pentru a înțelege rostul lucrurilor. Am să vă încredințez astăzi povestea Mărului lui Adam.

După ce-a creat Dumnezeu pe Adam și pe Eva mai apoi din coasta lui, și-a alungat pe Lucifer și Lilith, le-a dat celor doi oameni pe mână Edenul; să se bucure de el, să trăiască în tihnă. Și El le-a zis atunci că se pot bucura de toată Împărăția Cerurilor, dar să nu se apropie de un singur copac, cel din mijlocul Grădinii, cel care-i va face pe Adam și femeia lui, căci până la decădere ea era o proprietate fără nume, să cunoască binele și răul și să-și conștientizeze propria existență.

Multă vreme nimeni nu s-a atins de acel pom, deși roadele lui arătau ademenitor, însă dacă ai să-i asculți pe alți îți vor spune că femeia lui Adam a încălcat cuvântul Domnului, că ea, ca o slabă, s-a lăsat ispitită de o creatură fără de coloană și că ea l-a împins pe Adam în păcat. Oare așa să fi fost? A fost Adam, acest bărbat cu nume și care-și avea în stăpânire femeia, capabil să se ia după mintea celei făcute din coasta lui?

În acea vreme, în timp ce Adam și femeia lui umblau goi prin Rai, bărbatul, căci el fusese făcut să supună, nu să fie supus – lui i-a supus Dumnezeu întregul pământ – a trecut peste cuvântul Domnului și-a vrut să cunoască binele și răul. A mers atunci Adam în mijlocul Grădinii, la pomul strălucitor, și-a luat fructul. Oare Dumnezeu, cel atoateștiutor, n-a știut și că Adam avea să nu-i facă voia? Dară să nu ne întrebăm lucruri la care nu putem primi răspuns.

Când Adam a mâncat și a înțeles rostul lucrurilor s-a înspăimântat. Auzind pe Domnul pășind prin Grădină s-a ascuns. Atunci a strigat Dumnezeu pe Adam. Dacă n-ar fi știut El că bărbatul este cel care a încălcat cuvântul Sâu, de ce să-l fi strigat pe Adam iară nu pe femeia lui?

Cum scrie și-n Scriptură, s-a arătat atunci Adam în fața lui Dumnezeu, rușinat și acoperit, cu femeia sa alături. Oare nu știa deja Domnul ce făcuse Adam? Și-atunci, de ce a mai întrebat? Oare nu cumva să-i dea lui Adam prilejul să-și mărturisească greșelile și să se căiască, știind acum ce-i rău și ce-i bine? Oare n-ar fi iertat Dumnezeu pe Adam, fiul său, dacă el s-ar fi căit? Dar cunoscând acum și răul, Adam a mințit dinaintea lui Dumnezeu și-a spus că femeia lui, supusă, a fost cea care l-a împins către păcat, iară femeia, nevrând să-și nesocotească bărbatul a dat vina la rându-i pe Diavol, căci cunoștea de-acum reputația lui.

Atunci a blestemat Dumnezeu pe Adam și femeia lui așa cum scrie la Scriptură, cu dureri ale facerii și trudă întru supraviețuire. Dar ce nu scrie la Scriptură e că Domnul i-a mai dat ceva lui Adam. Căci El știa exact ce se săvârșise în Grădina Sa, a vrut să-i arate bărbatului că dinaintea lui Dumnezeu nu poți să te minți decât pe tine și pe cei mai săraci în cunoaștere. Așa a pus Dumnezeu la gâtul lui Adam Mărul care să-i amintească de păcatul său. Dară Dumnezeu n-a pus Mărul și-n gâtul Evei căci el știa că ea doar a respectat porunca Lui și-a rămas supusă bărbatului său.

Și așa, de atunci și până la Apocalipsă, poartă bărbatul semnul păcatului său în văzul lumii.

Trebuie să fiu puternică, dar sensibilă, să fiu frumoasă, dar naturală, să merg pe tocuri, dar nu prea înalte, să tac, dar să spun ce e nevoie să fie auzit, să merg drept, dar în dreapta cuiva, să zâmbesc, dar cu capul în jos, să pot orice, dar să fiu neajutorată, să gândesc, dar nu de una singură, să fiu inteligentă, dar atât cât să știu c-ar trebui să tac. Trebuie să am valori morale, dar flexibile la nevoie, să știu să fac lucruri fără să mai fi făcut înainte.

Trebuie să fiu menajeră, bucătăreasă, bonă, profesor de meditații, terapeut și, la nevoie, salahor, dar nu pot fi cine cred eu c-ar trebui să fiu. E vina mea când sunt o victimă, vorbesc mereu prea mult, gândesc mereu prea prost, pun mereu prea puțină sare, sunt prea isterică, prea pretențioasă, prea feministă, prea neîndreptățită. Mă culc cu prea mulți bărbați, am prea puțină experiență în orice, port haine prea sexy, merg prea drept pe stradă, vorbesc prea mult cu necunoscuți, am prea multe gânduri proprii. Vreau bani nejustificat, fac crize, plâng prea mult, gătesc prea rar, n-am sânii care trebuie, am părul prea scurt, am vise și priorități prea mari pentru ce pot eu. Nu sunt măritată, nu am copil, nu port make-up, nu-mi strâng rochiile prea mult în talie…

Salut! Sunt Claudia, am 28 de ani și m-am născut femeie. Acest privilegiu le oferă bărbaților speriați și nesiguri pe ei impresia că-mi pot spune ce să fac, ce să port, cum să mă port, cum să nasc, cum să gândesc și ce să gândesc. Sunt femeie și cu cât un bărbat o are mică (stima de sine), cu atât va urla la mine mai tare că rolul meu este să fac copii și ciorbă. Sunt femeie și cu cât un bărbat a fost mai puțin iubit de mama lui, cu atât mai tare va crede că nu mă pricep la nimic și că nu valorez decât atât cât crede el c-ar trebui să valorez. Sunt femeie și cu cât un bărbat a fost mai refuzat de femei, cu atât mai puternic îmi va judeca și jigni mie standardele.

Sunt Claudia, am 28 de ani și sunt feministă! Nu pentru că vreau superioritate, ci pentru că vreau egalitate. Nu vreau să îmi fie frică sau rușine să merg ziua sau noaptea pe strada, nu vreau să am eu grijă la felul în care mă îmbrac, nu vreau să îmi fie rușine cu cine sunt, nu vreau să fie vina mea dacă sunt abuzată, dacă sunt bătută nu vreau să fie toată lumea convinsă că sigur am făcut eu ceva ca să merit, nu vreau ca un bărbat să îmi spună ce să fac cu corpul meu, nu vreau să aibă nimeni altcineva în afară de mine drept asupra mea, nu vreau să fiu proprietatea nimănui. Nu vreau să fiu luată peste picior atunci când încerc să vorbesc serios, nu vreau să stau doar la cratiță, nu vreau să tac și să îndur!

Sunt femeie și nu voi accepta niciodată ca în numele meu să vorbească un bărbat!

În timp ce-mi repetam că nu pentru el am ales  parfumul pe care să-l port, am tăiat eticheta de la rochia neagră și-am călcat-o tacticos, dar nu perfect ca să pară c-am fost neglijentă din lipsă de interes. Am îmbrăcat-o cu grijă, iar materialul destul de rigid și-a găsit rapid cel mai bun mod în care să se așeze. Am pus rujul roșu în geantă, m-am încălțat și am plecat, nu înainte însă de a mă asigura că fiecare fir de păr era la locul lui. În timp ce coboram scările m-am surprins zâmbind și m-am oprit. Nu-mi dădeam voie să zâmbesc prea mult gândindu-mă la el, căci nu i-ar fi făcut bine niciunuia dintre noi.

Nu se întunecase încă, dar soarele nu mai era pe cer. Orașul era îngrijorător de liniștit. Era pentru prima dată când mi-aș fi dorit să mă întâlnesc cu un milion de oameni și să aud claxoanele sutelor de mașini agitate. Așa n-aș mai fi avut răgaz să mă gândesc la ce urma să-i spun, ce întrebări absurde aveam să ne mai punem doar pentru a le ocoli pe cele care dureau și nici n-aș mai fi avut răgaz să mă gândesc în ce moduri să-l privesc fără să bage de seamă ce simțeam. Liniștea îmi epuizase mintea în cele câteva zeci de minute petrecute pe drum și, deși știam că nu e niciodată ca-n mintea mea, aveam deja totul planificat.

Când am ajuns la cafenea aveam lacrimi în colțul ochilor și tot ce speram era să nu fi ajuns el înaintea mea. Nu aș fi știut cum să-i justific rătăcirea care mi se citea pe față. L-am căutat cu privirea prin cafenea și cum nu l-am văzut, m-am așezat la o masă lângă geam și-am așteptat. De fiecare dată când ne vedeam se simțea în același timp și ca prima dată când ne-am văzut, dar și ca și cum ne-am fi văzut de vieți bune încoace. Am reușit să mă calmez atât cât să nu bage de seamă dorul atunci când m-ar fi privit în ochi.

Calmul meu s-a spulberat, iar lacrimile au revenit ușor atunci când am văzut bucuria din ochii lui în clipa în care a fixat cu privirea masa la care-l așteptam. Din doar câțiva pași era deja lângă mine. Și-a tras scaunul și s-a așezat fără a schița vreun alt gest și-am rămas pentru câteva secunde în liniște, doar privindu-ne în ochi.

Se zice că ochii sunt oglinda sufletului, dar oglinda mea a fost făcută bucăți acum multă vreme și-am crezut că sufletul meu nu va mai avea niciodată în ce să se oglindească. Asta până ce-am înțeles că și cioburile sunt tot oglinzi, doar că, pentru a vedea imaginea completă, cel din exterior trebuie să pună în mintea lui cioburile în ordine, altfel va vedea doar bucăți. Nu știam sigur dacă el vede cioburile sau nici măcar n-a băgat de seamă că oglinda era spartă, dar nici n-aș fi îndrăznit vreodată să-l întreb ce vede. Era una dintre întrebările pe care îmi era frică să le pun.

Am vorbit ore în șir despre lucruri de tot felul și-am sperat ca nimeni să nu bage de seamă liniștea firească din ochii noștri. Oricum n-ar fi înțeles ei că și ochii se pot săruta. Că există clipe în care oamenii se iubesc din privirii cât pentru o viață întreagă, se ating, se strâng în brațe și se sărută sincer doar privindu-se în ochi. Acelea sunt momentele în care sufletele, nu trupurile se iubesc. Aceea este iubirea pe care n-o vede nimeni, dar pe care o trăiesc cei ce se privesc; e iubirea ce nu poate fi judecată și care nu dispare dacă clipești. În acele frânturi de trăire cei ce se privesc în ochi trăiesc cu frică; se tem că nu se vor putea săruta niciodată și-n același timp se tem că un sărut ar putea spulbera tot. Oamenii care se iubesc doar din priviri știu că nu se vor putea mulțumi niciodată doar cu atingeri nevinovate și că primul sărut îi va trage spre păcatul pe care n-au curaj să-l săvârșească.

Când am simțit că acei ochi verzi mă copleșesc și că, într-un moment de slăbiciune, nu le-aș mai putea refuza nimic, am găsit rapid o scuză bună ca să pot pleca fără să simtă, speram eu, cât de confuză eram. Deși nu merg singură pe stradă după ce se întunecă, am preferat să fac asta. Aveam nevoie să respir, să plâng fără să mă întrebe cineva dacă sunt bine, să zâmbesc fără să creadă cineva că sunt nebună. Am mai simțit o vreme mirosul parfumului lui și m-am întors de câteva ori crezând că vine după mine, dar începeam să râd de fiecare dată când făceam asta pentru că el n-ar fi venit niciodată după mine, deși i-ar fi fost mai bine. Preferam să nu mă gândesc să sunt eu egoistă și voiam să consum toată acea energie ce mă ardea până în clipa în care intram pe ușă pentru că nu voiam să simt nevoia să-l văd pe canapea…