Categorie: Fără categorie

Mǎ uitam la ochii lui verzi, la zâmbetul aproape inocent si la felul în care își ținea mâinile. Avea atâtea întrebări in privire si nu înțelegea dacǎ mi le poate pune sau nu. Era confuz, furios pe mine și probabil cǎ ajunsese sǎ urască toată iubirea pe care o simțea. Toți ajung așa într-un final când realizează cǎ scriitorii sunt imposibil de iubit. 

Înțelegeam cǎ nu e vina lui, dar cum să-i explic cǎ am iubit ce speram sǎ fie el, nu ce era de fapt? Poți să-i spui asta unui om fără să-l faci sǎ se simtă nedemn de a fi iubit? Nimeni nu meritǎ sǎ știe c-a fost iubit doar pentru cǎ a stat nemișcat în timp ce scriitorul îl cioplea și-i străpungea sinele cu lucruri care nu-i aparțin, cu flori de mărgăritar, cu spini și cu stele. A fost copleșitor pentru el căci probabil a simțit toată forța felului în care știu sǎ iubesc și i-a supraviețuit. El crede cǎ atunci când îl privesc văd în sufletul lui, crede cǎ iubirea mea aproape de nebunie i se cuvine și crede cǎ ard atât de puternic încât nu o sǎ mǎ sting niciodată. 

Cum pot să-i spun cǎ am iubit sincer, cu tot ce sunt și cu tot haosul universului deodată un om pe care l-am sperat? Nu pot să-i spun ca visele mele sunt supernove, c-au strălucit orbitor și-apoi au explodat. Vreau însǎ să-l alung din calea găurii negre, căci ce nu știu mulți e cǎ odată ce scriitorul încetează sǎ mai iubească ce-a sperat, sufletul lui începe sǎ înghită totul în jur. Durerea neîmplinirii e atât de mare încât se prǎvǎlește peste tot ce e în jur. Știu cǎ n-am sǎ fiu niciodată iubitǎ așa cum ar fi drept și știu cǎ n-am să-i pot niciodată iubi pe cei ce cred cǎ se pot apropia de speranțele mele. M-am obișnuit cu durerea și o las doar sǎ mǎ anestezieze din nou și din nou. Tac, plec și încerc sǎ nu spulber totul în cale. 

Am să-i spun cǎ e vina mea, cǎ eu sunt incapabilă să-l iubesc, cǎ eu nu sunt suficient de bunǎ. Doar n-am să-i spun pe cine am iubit de fapt? Și dacǎ nu se va da din calea exploziei, dacǎ va dori sǎ rămână si după ce supernova devine gaurǎ neagră am sǎ fac ce-am făcut mereu. Am să-l fac sǎ mǎ urască. Am sǎ pretind cǎ n-am iubit nimic din el, deși ochii aia mi-au topit trupul și mi-au păcălit adesea dorințele. Am sǎ pretind cǎ port în mine toată răutatea din lume și-am să-l fac sǎ iubească o alta. 

Știu că-l va durea, dar îi va fi și mai rău dacǎ va rămâne sǎ vadă cum mǎ mistui, sǎ vadă cât de puține știu de fapt despre iubire deși pretind cǎ sunt un expert. Va durea mai tare sǎ vadă cum îmi cad emoțiile una câte una si rămân goală – un trup curat și o minte lucidǎ. 

Dragul meu, pe mine trebuia sǎ mǎ îmbeți cu vise… Trăiesc în povești, iar tu n-ai înțeles cǎ trebuie sǎ fii un bun povestitor. Te-aș fi iubit pânǎ n-ar mai fi rămas urmǎ de rațiune în mine dacǎ ai fi putut sǎ-mi acoperi mintea cu flori și sufletul cu amăgiri. Sǎ nu urăști cǎ te-am iubit. Urăște cǎ n-am știut sǎ ne iubim în același tempo. Sufletul meu a plecat de mult, căci atunci când am dat la o parte speranțele mele n-a mai rămas nimic din tine, nimic care sǎ se potrivească în narațiunea mea…

Nu mai eram atentǎ pe unde merg. Călcam pe orice îmi ieșea în cale, căci știam cǎ mǎ ții de mânǎ și credeam cǎ n-ai cum sǎ mǎ lași sǎ calc prin țărânǎ sau prin lucruri care să-mi rănească picioarele și moralitatea. Abia când praful devenise înecăcios am realizat cǎ mergeam doar pe marginea drumului. Am vrut să-ți dau drumul la mânǎ ca sǎ pot sǎ mǎ mut în cealaltă parte crezând cǎ nici tu nu realizezi pe unde merg de fapt și, deși praful abia dacă-mi permitea sa țin ochii deschiși, am făcut-o atunci când am simțit cǎ nu pot să-mi desprind mâna de a ta. Ma țineai atât de strâns încât m-am gândit atunci cǎ nu e fără rost, cǎ te așteptai să-mi dau seama la un moment dat, dar m-am gândit cǎ mǎ înșelasem atunci când am văzut revolta, spaima și mirarea din ochii tai când am început sǎ trag de mâna-mi proprie și am insistat să-mi dai drumul. 

Te mira atunci căci tu credeai cǎ ai sǎ mǎ poți târî după tine la nesfârșit. Cred cǎ te-a uimit și faptul cǎ mai știam sǎ vorbesc în afara cuvintelor zise de tine cu glasul meu. Te-a surprins c-am supraviețuit și ți-am văzut privirea căzând și-n ziua în care ți-am spus c-am curățat din mine urmele a ceea ce-am fost. 

Am plecat atunci, dar nici măcar nu știam unde sunt; nu știam sǎ mǎ întorc, nu știam unde duce înainte și-n jurul meu era doar praf. N-am știut ce sǎ fac, dar nu-mi stǎ în fire sǎ mǎ arunc în haos așa cǎ m-am așezat sǎ pot gândi. Nu-mi permiteam nici sǎ plâng, căci lacrimile mele s-ar fi amestecat cu praful, iar fața mea nu mai merita sǎ simtă noroiul. A trecut o vreme. Am stat acolo pe pământ și mi-am amintit; mi-am amintit tot ce am fost, tot ce gândeam, toate clipele în care strânsoarea mâinilor bloca sângele. Am crezut cǎ praful ar fi avut sǎ mǎ sufoce împreună cu durerea pe care nu puteam s-o plâng, dar cu cât credeam mai tare cǎ următoarea gura de aer avea sǎ fie și ultima, cu atât mai mult se liniștea haosul, iar praful se așeza înapoi pe pământ, căci nu-l mai vânturam. 

Și-atunci, când praful s-a așezat unde-i era locul, i-am văzut… I-am văzut pe toți oamenii care erau acolo și care doar așteptau sǎ fiu bine, doar așteptau să-mi vadă din nou ochii strălucind. Când am văzut câte mâini se-ntind sǎ mǎ ridice și sǎ mǎ scuture de praf, am înțeles cǎ e ceva ce n-ai putut să-mi iei – nu mi-ai luat oamenii și n-ai luat urmele mele din sufletele lor. M-am ridicat atunci, am început sǎ merg pe acolo pe unde cărările erau bătătorite și nu se mai ridica praful. Am mers fără sǎ simt caldura, durerea sau setea care ar fi vrut și ele o bucatǎ din ce mai rămăsesem. Abia când am ajuns în locul pe care-l simțeam al meu m-am oprit sǎ mǎ hrănesc. Mi-era așa o foame de vindecare și așa o poftǎ de mine…

M-am hrănit haotic o vreme și mi-a fost teama sǎ nu-mi fac rău pe parcurs așa cǎ am găsit un om care să-mi porționeze cunoașterea, emoțiile, durerea și visurile. M-am gândit o vreme cǎ sunt prea mult chiar și pentru el, căci eu așa eram obișnuită – sǎ fiu mereu prea mult. Am înțeles însǎ repede cine era omul responsabil de ordine și curățenie. El nu știe încă, dar îl văd, chiar și cu toate teoriile și tehnicile prăbușite peste el. Nu credea la început in rozul meu, dar scepticismul lui a dispărut repede – mai întâi a văzut albumele cu poze vechi pline de roz, apoi rozul l-a copleșit și pe el, dar atât cât era nevoie. N-a crezut pânǎ atunci in strălucirea cu care Soarele-i trimite pe pământ pe unii oameni, dar a simțit caldura la momentul potrivit. 

Nu cred în întâmplări și cred cǎ aveam nevoie sǎ ne intersectǎm existențele – el avea nevoie, deși nu știe încă, de cineva care să-i devină motivație pentru a se ancora in visul lui, iar eu? Eu aveam nevoie de cineva care să-mi spună cǎ exist – nu mai mult și nici mai puțin decât alții. Mi-a scuturat praful de pe aripi și mi-a amintit cǎ știu sǎ zbor. M-a învățat tot ce credeau ceilalți cǎ știu deja. 

Cu aripile curate și cu roz pe pleoape am început sǎ mǎ înalț – am început sǎ fac tot ce mi-au spus cândva cǎ nu sunt capabilǎ sǎ fac. Am făcut tot ce îmi era fricǎ sǎ fac, am făcut tot ce n-ar fi trebuit sǎ fac ca sǎ nu deranjez egouri. Am ascultat cât de puternic taie aerul aripile mele și m-am uitat in jos fără sǎ mǎ mai tem de înălțime. Mi-am dat voie sǎ zbor doar pentru mine, mi-am dat voie sǎ simt doar pentru mine, mi-am dat voie să-mi pese doar de mine. 

Și-n tot zborul meu, in tot haosul pe care mǎ chinuiam să-l ordonez, a apărut un muritor. Nu știu de unde a apărut, nu știu exact ce vrea – și pare cǎ nici el – dar nu mi-a mai fost fricǎ atunci când am stat in fața lui. Nu m-am mai temut cǎ îmi va înșfǎca mâna și-am sǎ ajung iar în țărânǎ. Nu știu încă dacǎ el e cel mai bun lucru din viața mea sau eu cel mai rău din a lui, dar nu-mi mai e fricǎ sǎ mǎ îndrăgostesc. Mi-a fost puțin, ce-i drept, dar ce scriitor aș mai fi eu dacǎ nu m-ar mistui iubirea? 

Mergem de o vreme pe același drum, dar nu pot să-l țin de mânǎ. Pare sa-nțeleagǎ de ce nu pot s-o fac și mǎ sperie uneori grija, încrederea, admirația și fanteziile – cum îi explici unui om cǎ ți-e frica sǎ te iubească? Nu pentru cǎ ți-e fricǎ de el, ci pentru cǎ tu nu știi cum e sǎ fii iubit și te îngrozește gândul c-ai putea iar sǎ confunzi iubirea cu posesia și te-ai spulbera iar și iar în ce sunt alții…

Și iată-ne-n aceste vremuri, confuzi și dezorientați, învrăjbiți de idei care nu ne aparțin, încercând să deslușim ce-a fost în vremea aceea și crezându-ne proroci. Să ne fie însă iertată smintirea, căci nu prin cuvintele, ci prin faptele noastre vorbim despre ce-a fost și ce are să vină. Și prin strălucirea talanților noștri avem să arătăm lumii bogăția Lui. Iară eu, un povestitor pe semne iscusit, am să vă spun vouă povești sau adevăruri îmbrăcate în straie de fantasme pe care n-am să le vând drept cunoaștere, dar n-am să le condamn nici la a fi neadevăruri.

Cu vreme în urmă v-am spus povestea Genezei, o viziune dincolo de tipare, o viziune pe care mulți au ales să o înțeleagă ca fiind o poveste cu tâlc și sens, dar au fost și oameni supărați crezând că vorbele mele se pun curmeziș adevărului pe care ei pretind că-l stăpânesc. Astăzi am să mă întorc tot în Geneză, căci acolo trebuie să ne întoarcem mereu pentru a înțelege rostul lucrurilor. Am să vă încredințez astăzi povestea Mărului lui Adam.

După ce-a creat Dumnezeu pe Adam și pe Eva mai apoi din coasta lui, și-a alungat pe Lucifer și Lilith, le-a dat celor doi oameni pe mână Edenul; să se bucure de el, să trăiască în tihnă. Și El le-a zis atunci că se pot bucura de toată Împărăția Cerurilor, dar să nu se apropie de un singur copac, cel din mijlocul Grădinii, cel care-i va face pe Adam și femeia lui, căci până la decădere ea era o proprietate fără nume, să cunoască binele și răul și să-și conștientizeze propria existență.

Multă vreme nimeni nu s-a atins de acel pom, deși roadele lui arătau ademenitor, însă dacă ai să-i asculți pe alți îți vor spune că femeia lui Adam a încălcat cuvântul Domnului, că ea, ca o slabă, s-a lăsat ispitită de o creatură fără de coloană și că ea l-a împins pe Adam în păcat. Oare așa să fi fost? A fost Adam, acest bărbat cu nume și care-și avea în stăpânire femeia, capabil să se ia după mintea celei făcute din coasta lui?

În acea vreme, în timp ce Adam și femeia lui umblau goi prin Rai, bărbatul, căci el fusese făcut să supună, nu să fie supus – lui i-a supus Dumnezeu întregul pământ – a trecut peste cuvântul Domnului și-a vrut să cunoască binele și răul. A mers atunci Adam în mijlocul Grădinii, la pomul strălucitor, și-a luat fructul. Oare Dumnezeu, cel atoateștiutor, n-a știut și că Adam avea să nu-i facă voia? Dară să nu ne întrebăm lucruri la care nu putem primi răspuns.

Când Adam a mâncat și a înțeles rostul lucrurilor s-a înspăimântat. Auzind pe Domnul pășind prin Grădină s-a ascuns. Atunci a strigat Dumnezeu pe Adam. Dacă n-ar fi știut El că bărbatul este cel care a încălcat cuvântul Sâu, de ce să-l fi strigat pe Adam iară nu pe femeia lui?

Cum scrie și-n Scriptură, s-a arătat atunci Adam în fața lui Dumnezeu, rușinat și acoperit, cu femeia sa alături. Oare nu știa deja Domnul ce făcuse Adam? Și-atunci, de ce a mai întrebat? Oare nu cumva să-i dea lui Adam prilejul să-și mărturisească greșelile și să se căiască, știind acum ce-i rău și ce-i bine? Oare n-ar fi iertat Dumnezeu pe Adam, fiul său, dacă el s-ar fi căit? Dar cunoscând acum și răul, Adam a mințit dinaintea lui Dumnezeu și-a spus că femeia lui, supusă, a fost cea care l-a împins către păcat, iară femeia, nevrând să-și nesocotească bărbatul a dat vina la rându-i pe Diavol, căci cunoștea de-acum reputația lui.

Atunci a blestemat Dumnezeu pe Adam și femeia lui așa cum scrie la Scriptură, cu dureri ale facerii și trudă întru supraviețuire. Dar ce nu scrie la Scriptură e că Domnul i-a mai dat ceva lui Adam. Căci El știa exact ce se săvârșise în Grădina Sa, a vrut să-i arate bărbatului că dinaintea lui Dumnezeu nu poți să te minți decât pe tine și pe cei mai săraci în cunoaștere. Așa a pus Dumnezeu la gâtul lui Adam Mărul care să-i amintească de păcatul său. Dară Dumnezeu n-a pus Mărul și-n gâtul Evei căci el știa că ea doar a respectat porunca Lui și-a rămas supusă bărbatului său.

Și așa, de atunci și până la Apocalipsă, poartă bărbatul semnul păcatului său în văzul lumii.